Condamnaţi - de Adrian Păunescu

9.0/10 - 126 de voturi
Condamnaţi

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,

Eu văd pierind, cu ochii, ce-am iubit,

Mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe

Să merg în ea, tăcut şi umilit.

Ce să mai cânt când au venit piraţii

Şi apele din matci ni le-au furat,

O lacrimă fiinţei mele daţi-i

Şi-o s-auziţi de omul scufundat.

M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,

Să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,

Nici nu mai am nevoie de o cruce,

Mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,

Prăpădul întinzindu-se îl văd

Şi nu mai e nimic să mai reziste

Acestei sinucideri în prăpăd.

De n-aş avea puterea diavolească

Să inţeleg că totul a căzut,

Dar vin heralzii cinici să-mi izbească

Scrisorile prăpădului de scut.

Prietenii mă ocolosc de frică,

Probabil mă consideră ciumat,

Eu însumi scriu acum la lampa mică

Să nu mă vada cei care se bat.

Iubire? Vis de mâine? Regăsire?

N-au gizii mei un minim interes

Poveşti cu dulci iluzii să-mi inşire

Din starea condamnatului să ies.

Se pregateşte marele exemplu!

Acela, zic Casandrele, sânt eu!

Ca un berbec am să mă duc în templu.

Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,

Eu, cântăreţul soarelui din nord,

De-aicea, dintr-o gaură de şarpe,

Rostesc un acatist şi-un dezacord.

Ce să mai cânt? Doar calea pin-la gide!

Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?

Îmi vine şi a plânge şi a râde

Că nu există cale înapoi.

Voi nu vedeţi că nu mai aveţi ţară

Şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,

Învaţă ei ceva pe dinafară,

Dar n-au părinţi, ei au meditatori.

Voi nu simţiţi că nu mai aveţi ape ?

V-au luat piraţii tot pe vasul lor

Şi iată, din aproape în aproape,

Noi sântem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicolă şi tandră

Involuntar un cântec fără rang

Te cheamă lângă mine, hai Casandră,

Săruta-mi gâtul gata pentru ştreang.