Creier aprins - de Adrian Păunescu

Cuvinte vechi se retrezesc în mine

ca armăturile-ntr-un adăpost,

în creier port copilul care-am fost,

mi-e panică şi cald şi-apoi mi-e bine.

Ce înţeles mai are şi ce rost

bolboroseala care-n gând îmi vine,

creierul meu, cu turlele lui pline,

refuză vremea preţului de cost.

Sunt, tot, o întrupare de cuvinte,

m-ar strânge, m-ar răni, m-ar spinteca

memoria copilului fierbinte

dac-ar izbi – din partea de părinte –

cu interjecţii în armura mea.

Mi-e creierul aprins.