Muntele fără apă - de Adrian Păunescu

Abia trăim în muntele fără apă,

cu ochii căutând-o în zadar,

mereu e-n preajmă şi mereu ne scapă,

ascunsă de o umbră de stejar.

Şi fagii o mai ţin în rădăcină

şi se numeşte rouă-n zori de zi,

de năucirea ei ni-i setea plină

şi apă-n somn de frunţi vom regăsi.

Nici nu mai ştim de unde-atâta verde

când apa a fugit demult din munţi

şi-ntreaga uneltirea ei se pierde

sub scutul mort al brazilor cărunţi.

Când vine întunericul, când luna

pe toate pune tristul ei pustiu,

în văi, amăgitoare totdeauna,

ecourile dorul apei ştiu.

Dar nu e apă, ci spre zori transpiră

copacii tragici care o conţin,

Orfeu deschidratat, pe-o moartă liră,

Mai cântă despre ape care vin.

Ca despre un eveniment cât cerul,

şi ca despre un mit răzbunător,

ca despre lună, unde stă oierul,

aşa vorbim despre un biet izvor.

L-au nimerit după un colţ de stâncă,

se strecura aproape vinovat,

voia răspuns la zestrea lui adâncă…

Şi-astfel, cum l-au găsit, l-au şi captat.

Şi muntele e tot fără de apă,

deasupra, ochii cerului sunt mari,

când văd cum piatra, de căldură, crapă,

iar noi nu punem preţ pe fântânari.

Aşa încât ni se usucă lancea

şi câinii setoşi înnebunesc la stâni,

aici la Tarniţa, în munţii Vrancea,

de dor de apă, devenim fântâni.