Muntele fără apă - de Adrian Păunescu

Abia trăim în muntele fără apă,
cu ochii căutând-o în zadar,
mereu e-n preajmă şi mereu ne scapă,
ascunsă de o umbră de stejar.

Şi fagii o mai ţin în rădăcină
şi se numeşte rouă-n zori de zi,
de năucirea ei ni-i setea plină
şi apă-n somn de frunţi vom regăsi.

Nici nu mai ştim de unde-atâta verde
când apa a fugit demult din munţi
şi-ntreaga uneltirea ei se pierde
sub scutul mort al brazilor cărunţi.

Când vine întunericul, când luna
pe toate pune tristul ei pustiu,
în văi, amăgitoare totdeauna,
ecourile dorul apei ştiu.

Dar nu e apă, ci spre zori transpiră
copacii tragici care o conţin,
Orfeu deschidratat, pe-o moartă liră,
Mai cântă despre ape care vin.

Ca despre un eveniment cât cerul,
şi ca despre un mit răzbunător,
ca despre lună, unde stă oierul,
aşa vorbim despre un biet izvor.

L-au nimerit după un colţ de stâncă,
se strecura aproape vinovat,
voia răspuns la zestrea lui adâncă…
Şi-astfel, cum l-au găsit, l-au şi captat.

Şi muntele e tot fără de apă,
deasupra, ochii cerului sunt mari,
când văd cum piatra, de căldură, crapă,
iar noi nu punem preţ pe fântânari.

Aşa încât ni se usucă lancea
şi câinii setoşi înnebunesc la stâni,
aici la Tarniţa, în munţii Vrancea,
de dor de apă, devenim fântâni.