Andromahe - de George Coşbuc

9.0/10 - 193 de voturi
Andromahe

Iată-i chiotind în cânturi,

Cupe-ncununând cu vin;

Flota cu sprijin de vânturi

Vâjâie sub cer senin –

O, nu fierbi, adânc al mării,

Şi furtuni tu nu stârneşti

Ca s-azvârli îndepărtării

Rămăşiţele greceşti;

Zeus, nu zgudui tu rotundul

Cerului cu foc etern,

Ca să-i vânturi în afundul

Nopţii veşnice-n Infern!

De-am putut scăpa de săbii,

Flăcări ne-au încins pe loc;

Robi ajuns-am pe corăbii,

De-am putut scăpa de foc!

Vai, şi de-au scăpat o seamă

De robie, unde sunt?

Chinul ăsta cum se cheamă,

Când de viu eşti în mormânt

Rătăcind printre ruine,

Troia moart-o vor vedea,

Şi le-ar fi cu mult mai bine

Dac-ar fi pierit sub ea!

Dar şi-atât e mângâiere,

Cu iubiţii tăi să fii

La un loc şi-ntr-o durere;

Şi e dulce gând să ştii

Că cenuşa ta udată

De vrun binefăcător

Va zăcea amestecată

Vecinic cu cenuşa lor!

Însă noi, pe mări, robite

Urgisiţilor ahei,

Noi ne ducem risipite

Prin pământuri fără zei!

Tu mi-ai prevăzut mormântul,

Tu Casandra,şi-ai tăcut?

Nimeni nu-ţi credea cuvântul,

Însă eu l-aş fi crezut!

Astăzi n-aş pluti spre Ftia,

Îndurând potop de-ocări;

Noi n-am suferi robia

Celei mai mişele ţări!

Eu prin Skyros, tu-n Micene

Roab-a regelui să gemi –

Ţara unde cresc Helene

Şi se nasc Neoptolemi!

Plânge tânguita gloată,

Plâng şi eu privind la ea:

Ah, din lumea asta toată

Eu am partea cea mai rea!

Îl urăsc, şi el, turbatul,

Nemilos cu mine nu-i;

Cel ce mi-a ucis bărbatul

Azi mă are-n voia lui!

Întunerec mă-mpresoară,

Mâinile pe când îmi frâng,

Şi vedenii-n jur îmi zboară

Şi împrejuru-mi toate plâng

Plâng lopeţile, şi plânge

Marea cu murmur amar –

Iată-l, gol şi plin de sânge,

Hector, şi-i târât de car.

Risipită-n vânt viaţa

Strop de strop din el s-a stors,

Şi, murind, strivit, cu faţa

Bietul e spre Troia-ntors.

De fiori încremeneşte

Largul apelor adânci,

Şi de vaiet lung vuieşte

Golul mucedelor stânci!

Şi mă-ntorc… şi mi s-arată

Sângele-mproşcat pe zid,

Şi, gemând cutremurată,

Lumea ochilor mi-o închid.

Nici o milă n-au mişeii!

De-un copil nepriceput

Tremurau pierduţi aheii

Şi-Agamemnon s-a temut.

O, şi sunt viteji! şi tată

Au pe Phoebus! Cum te mint

Şi tu nu-i stârpeşti odată,

Mândre zeu cu arc de-argint!

Iar prin noapte, când, pe puntea

Tigrului, eu de dureri

Îmi îngrop în palme fruntea,

Vine-ncet printre străjeri

Hector aducând de mână

Pe copil, frumos şi blând;

Glasul apelor se-ngână,

Pânzele vuiesc gemând:

Şi pe când la piept ne strângem,

Plânge tată şi copil,

Şi tustrei prin noapte plângem —

Evoe-n Infern, Ahil!

O, dolopi, şi v-amăgeşte

Gândul că, râzând de sorţi,

Azi prin mine se-njoseşte

Cel mai vrednic dintre morţi!

Că din cercul nemuririi

Smuls ieşi-va, voi păgâni,

Cel ce v-azvârli pieririi

Pe la Xantus, ca pe câni?

Iar tu crezi că-i trecătoare

Jalea mea pe care-o gem?

Că mă vei călca-n picioare,

Barbare Neoptolem?

Blestemată fie ţara

Care v-a născut pe toţi!

Ura lumilor şi-ocara

Moşteniţi-o la nepoţi!

Iar pe tine-n rând cu orbii

Foamea poartă-te prin uşi,

De pe câmpi adune-ţi corbii

Oasele-n scârbos culcuş;

Şi murind, de-i vrea cu mâna

Să-ţi aduni pe-obraz nisip,

Să se zvârcole ţărâna

Îngrozită de-al tău chip!

Şi-n tesalicele maluri

Râuri milostive sunt

Ca-n rostogolite valuri

Să dea omului mormânt!

Şi greceasca spadă scurmă

Pieptul, ca şi orice fier,

Curge de pe-a dânsei urmă

Sângele din cei ce pier.

Şi-ori şi-n care ţări silită

Să trăiesc, se va afla

Vrun pământ care să-nghită,

Hectore, pe-aleasa ta!