Dragostea păcurărească - de George Coşbuc

9.0/10 - 166 de voturi
Dragostea păcurărească

Sună coasta; turma-ncet

Peste câmpuri face-şi calea;

Latră câini de sună valea,

Iar de-alături prin spinet

Se iveşte, alene vine

Flăcău nalt cu pasuri line.

S-opresc turmele-n izvor

Şi din răcoroasa apă

Ele-n vreme ce s-adapă,

Păcuraru-n preajma lor

Reazemă-se de-un fag; şede

Supărat, zdrobit se vede.

Pe-a lui frunte nori s-adun

Şi privirile-i curate

De grei picuri par udate;

El tresare: nu-i semn bun,

Căci tot stă căzut pe gânduri

Şi suspină-n dese rânduri.

Cum nu-i neamţul blestemat,

Căci se face, ce se face,

Multor feciori nu dă pace

Şi nici mie nu mi-a dat,

Că m-a scos din sat afară

Să mă ducă-n altă ţară!

Vai, şi neamţul nu-i milos,

Nu se uită şi nu cată

De-i eşti frate, de-i eşti tată,

Numai om să fii frumos;

Te dezbracă şi te tunde

Şi cătană te răspunde.

Iar cătană… n-ar fi greu

Şi plăcea mi-ar, plăcea mie

Să tot fiu în cătănie,

Dac-aş fi-n pământul meu

Să trăiesc, cum se trăieşte,

Cum ştim noi, ardeleneşte!

Dar te duc, ca să fii dus

Şi să nu mai vii acasă,

Căci cu anii nu te lasă

Din porunci; şi-acolo nu-s

Oameni cu inimă bună,

Vorbe dulci măcar să-ţi spună!

Vai, să merg în loc de chin,

Unde n-am cu dor nici frate

Şi nici om cu bunătate,

Căci străinu-i tot străin:

Tragi de moarte şi te vede,

El te bate, nu te crede…

Cât mi-a fost mie de drag

Să mân oile, să pască,

Caprele să rătăcească

Prin pădurile de fag

Şi din bucium câteodată

Să cânt hora legănată!

Să văd codrul plin de-areţi

Şi cârlanii cum s-alungă;

Iar în amurgit la strungă

Să mulg laptele-n găleţi

Şi să-mi fac eu singur slujbă,

Crestături făcând pe cujbă!

Oh, şi-acum să dau de greu,

Să mă ducă doru-n lume

Şi să fiu silit anume,

Ca să-mi las pământul meu;

Să las fraţi, să las o mamă,

Supărată-a bună seamă!

Vai, să mă despart acum

De berbeci şi miorele

Şi de voi, dragele mele

Oi, care-mi făcurăţi drum

Prin senin, ca şi prin ploaie

La livezi şi la zăvoaie.

Să las lunca cea cu spini

Şi să nu mai văd pe luncă

Lătrând câinii cum s-aruncă

Peste rât, când păcuini

Înfricate de vreun tropot

Fac să sune glas de clopot!

Să las multe lucruri dragi;

Eu să mă despart de stână,

Să las silha cea bătrână,

Să las codrul cel cu fagi,

Să las crânguri, să las cucii,

Şi poiana cu bulbucii!

Să las văi, unde scobor

Capete de curcubeie;

Să las stanişti şi nedeie,

Şi să schimb tăcerea lor

Cu mult zgomot, multă larmă

Din cetate şi cazarmă!

Şi să las fluierul meu,

Şi să nu mai cânt pe dânsul

Doine vechi; îmi vine plânsul,

Când ştiu bine, cum că eu

Am s-apuc în loc de fluier

Puşca cea cu rece şuier!

Oh, şi-apoi… atâta dor,

După doi ochi de mărgele,

Dup-un struţ de viorele,

Strâns lipit de sânişor!

Doamne, Doamne, cu ce soartă

Tu mă dai de viu la moarte!

Ştiu eu că la străini sânt

Câte lucruri de minune,

Câte nu se mai pot spune

Şi n-au seamăn pe pământ:

Turnuri mari până la stele,

De te pierzi privind la ele!

Şi pe acolo-s numai mări,

Şi corăbii şi ostroave,

Potcoviţi cai cu potcoave

De argint; şi-n alte ţări

Umblă cel din urmă faur,

Îmbrăcat în strai de aur!

Şi spun cum că poţi vedea

Alte lumi, şi-acolo, Doamne!

Într-un an sunt două toamne

Şi nu cade iarna grea;

Ba mai spun că este-o ţară,

Unde-i de-a pururea vară!

Poate fi, căci ce folos!

Pentru mine, ard-o focul,

Ard-o, chiar să fie locul

Cum e raiul de frumos!

Nu vreau ţări de fală pline,

Lase-mă p-aci pe mine!

Căci p-aicea m-am dedat

Cu vremi grele, cu vremi bune

Şi cu ploi şi cu furtuni

Şi cu cer înnegurat:

Eu ştiu munţii, dar mai bine

Mă ştiu ei întregi pe mine!

De pe-aceste locuri eu,

Nu m-aş duce niciodată,

Căci în ţară-nstrăinată

Ştiu că plânge-voi mereu;

Vai, putea-voi trăi oare

Fără miei, fără mioare?

Tot cu dorul eu să fiu?

Tot cu jale fără seamă

Şi de tată şi de mamă

Eu nimica să nu ştiu?

De părinţi, de fraţi, sărmanii,

Să port dor, sa-l port cu anii?

Vai, şi-n sate până când

Hori de brâu se vor întinde

Şi cu fete se vor prinde

Veselii flăcăi jucând,

Singur eu în altă ţară

Să mă lupt cu jale-amară?

Şi la clacă şi la nunţi

Şi la glume-n şezătoare

Numai eu să nu fiu oare?

Şi pe coamele de munţi

Să facă ce-or vrea păstorii,

Eu s-ascult ce zic maiorii?

Oh, şi-apoi să fiu închis,

Între ziduri de cetate,

Unde soarele străbate

Numai rar şi ca prin vis

Şi să plâng cu lacrămi crunte,

Largul meu, ce-aveam la munte?

Ţări străine! Mult amar,

Mult amar de cine-şi lasă

Mamă şi fraţi buni acasă!

Vai, şi mie aşa-mi lăsară

Sorţile, ca să am parte

De trai greu şi-n ţări departe!

Scris mi-e cum să petrec!

Să vă las câmpii iubite,

Oi de mine păstorite

Să vă las, căci mâine plec!

Oare după ani de jele

Iar veţi fi voi ale mele?

Reînturna-voi oare când?

Prin poiana de la Cruce

Mai putea-mă voi eu duce,

Mai putea-voi eu, lătrând

Şi pitit dup-o movilă,

Să-nspăimânt câte-o copilă?

Mai trăi-voi primăveri

Să-mi văd turmele şi câinii?

Şi cu baciu-n preajma stânei

Mai cerca ne-om în puteri,

Spre-a vădi care-i mai harnic

De pus caşii pe comarnic?

Şi de-acum în sărbători,

Părăsindu-mi mieluşeaua,

Mai juca-voi arcăneaua?

Şi de-acum în şezători

Voi mai fi să fiu pe lume,

Fetele să-mi pună nume?

Nu ştiu cum am să trăiesc

Colo-n ţările străine,

Însă ştiu atâta bine

Că-n dor am să mă topesc,

Şi-n veci nu-mi va bate vântul

Să-mi mai văd din nou pământul!

Ştiu eu, că de-acum mai mult

N-am să văd câmpii cu soare,

N-am să păstoresc mioare,

Glas de clopot n-am s-ascult.

Şi vătui pe coasta lată

N-am să mân eu niciodată!

N-am să văd peste răzor

Mai mult mieii cum aleargă,

Nici miori pe lunca largă.

Nici înterţii la izvor;

N-am să văd de-acuma iezii

Pe la marginea livezii!

Şi pe coasta cu hamei

Nu mă va mai duce dorul,

Ca să tai eu cu toporul

Din fag frunza, pentru miei;

Şi-n poiana de la Cruce

Veci de veci nu m-oi mai duce!