Fatma - de George Coşbuc

8.0/10 - 101 de voturi
Fatma

În faptul dimineţii, prin parc, îngândurată,

Se plimbă visătoare Fatma, frumoasă fată

A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad

Iar tinerele-i plete de peste umeri cad

Pe piept, şi ea le prinde mănunchi în alba-i mână.

Zâmbind s-aşează fata aproape de fântână

Pe-o lespede de marmor, privind cu gândul dus

La gura de balaur ce-azvârle apa-n sus.

Tiptil atunci, din umbra tufişului răsare

Nin-Musa, rob din Yemen. El iese din cărare,

S-apropie de fată, o prinde pe furiş,

S-apleacă, o sărută şi piere prin tufiş.

Fatma răsare-n ţipet, de spaimă-ngălbenită.

El are fes ca-n Yemen şi haina zdrenţuită!

Şi grabnic eunucii se-nşiră, urmărind

Ca şerpii prin tufişuri pe Musa-Nin, şi-l prind.

Fatma plângând se duce la tată-său şi-i spune:

Voi pune servitorii să-l bată! Şi voi pune

Să-l târâie de-a lungul Bagdadului, legat

De-a calului meu coadă, de-a celui mai turbat!

Mişelul! Şi Ben-Omar izbeşte cu piciorul

Şi dă un semn. În lanţuri legat, cutezătorul

Nin-Musa intră palid, cu ochii la pământ

El are fes ca-n Yemen şi-o zdreanţă de veşmânt.

Fatma stă răzimată de-al tronului pilastru,

Şi sclavul stă înainte-i. El are fes albastru,

Şi-albaştri are ochii, d-un farmec dureros;

E tânăr şi e palid şi-aşa e de frumos!

S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul,

Şi-i fulgeră-n cap ochii şi-n mână iataganul;

Acesta e? Şi fata se-ndoaie puţintel:

N-a fost acesta, tată! Să nu loveşti în el!