Fragment - de George Coşbuc

7.0/10 - 102 de voturi
Fragment

Ea nu-i închide uşa, nu-l prinde de vestmânt,

Nu-l roagă şi nu-i cade cu hohot la picioare

Să-i zică: – „Stai, iubite!” Nu cată plângătoare

În ochii lui –

Năvalnic afară bate vânt,

De-al fulgerelor vuiet văzduhurile tună,

Dar dânsul vrea să iasă prin noapte şi furtună,

S-alerge fără ţintă, nebun, un om pribeag,

Să fugă, să se ştie departe de-acest prag

AI casei locuite de cea mai rea femeie!

Nu-şi ia nici ziua bună, nu-i vrednic să-i dea

Nici mâna, căci pierirea e închisă-n mâna ei;

Nu vrea să-i vadă ochii sălbatici şi mişei!

Femeie e şi dânsa! Gândirea-i e infamă,

Înşeală, şi-i soţie, ea minte, şi e mamă!

A fost un mizerabil, afemeiat poet

Cel ce-a creat legenda lui Crist din Nazaret –

Pe-un Dumnezeu să-l nască satan! E blasfemie

Să crezi în întruparea lui Crist dintr-o Marie!

Şi dacă e să credem poeţii pe cuvânt,

O dat-a fost ea numai Marie pe pământ,

Dar ea de milioane de ori e Magdalenă!

Vampir, când te iubeşte, şi-n ura ei, hienă –

Un demon!

El năvalnic a pus picioru-n prag.

Atunci din ochii veştezi de dornicul lui drag

Tăcând a şters femeia o lacrimă cu iia.

Şi el, el a văzut-o! Şi-n pieptul lui mânia

O clipă şovăieşte, rămâne-ncremenit –

Şi cum deştepţi din leşin pe om, când l-ai izbit

Puternic d-un perete, aşa era! Colosul

De gânduri, la privirea femeii, s-a topit!

Şi galben la picioare-i s-aşterne furiosul.

L-a pironit acolo un strop, un singur strop

Când n-a putut tot cerul cu-ntregul potop!