Fulger - de George Coşbuc

9.0/10 - 165 de voturi
Fulger

Feciorul lui Crai-Negru cu drag ascultă sfatul

Tătâne-său şi pleacă la Volbură-mpăratul,

Să ceară de soţie pe Salba. Dragul meu

Blând Volbură vorbeşte cunosc în tine eu

Pe omul bun şi vrednic! Ci-ţi dau trei lucruri ţie,

Pe cari de le vei face, tu vei primi soţie

Pe Salba şi, ca zestre, deplină ţara mea!

Te cugetă dar, Fulger, şi, dacă-ţi va plăcea

Copila, dă-mi cuvântul că stai la toate gata!

La fată merge Fulger în turn; şi-i place fata,

Căci n-a văzut pe lume nimica mai frumos

Ca Salba. Ea roşeşte şi pleacă ochii-n jos,

Când Fulger îi dă vorba, că dânsul o peţeşte;

Şi tot mai mult obrazul copilei se-nroşeşte,

Pre când zicea: Tot pasul, p-al casei noastre prag,

Să-ţi fie pas de aur! Tu-mi eşti atât de drag

Şi-a ta voi fi eu, Fulger, căci mult de tine-mi place!

Tu mergi acum la tata şi-i spune, că vei face

Trei lucruri, vitejeşte, precum le va dori

Să nu te temi de vorba lui Volbură: vor fi

Trei lucruri mari, pe care le caută-mpăratul,

Dar vino tu la mine, căci da-ţi voi ţie sfatul,

Cum ai să faci acele trei lucruri! A-nturnat

La Volbură-apoi Fulger şi-a spus că-i aplecat

Să facă-acele lucruri. Cu drag atunci se duce

La masă-i împăratul; din masa, ce străluce

D-arginturi şi-adamante, pahar de aur ia

Şi-l dă vorbind lui Fulger: Din veci dorinţa mea

A fost măcar o dată să-mi fac voios palatul

Cu apă din fântâna lui Negură-mpăratul!

Aşa-nţeleg din oameni, că-n ţara lui Amurg

Sunt şapte fântânele şi toate şapte curg

La Negură-n palaturi; aceste fântânele

Port apă fărmecată, căci cel ce bea din ele

E sănătos de-a pururi şi vesel e mereu.

De mult doresc din apa lui Negură să beau,

Dar n-a fost nici un modru, căci la fântâni stau pază

Trei taberi pânditoare şi rar voinic cutează

Să fure strop de apă, prin vorbe vicleneşti,

Dar tu, iubite Fulger, pe Salba de-o doreşti,

Găteşte-te şi-aleargă! Încalecă-ţi fugarul

Şi-mi fă dară pe voie! Blând Fulger ia paharul

Şi iese din palută; când nimeni n-a zărit,

Se suie-n turn la Salba şi tot i-a povestit,

Cum Volbură departe la Negură-l trimite.

Şi când aude fata, din lăzi întraurite

A scos năframa dalbă, pe margine cu flori,

Şi dându-o lui Fulger i-a zis: Pentru feciori

Ţin fetele de-a pururi inel şi năfrămuţă!

Dar fii cuminte, Fulger, căci Negură nu cruţă

Pe nici un om trece peste graniţele lui:

Tu însă năfrămuţa pe inimă s-o pui

Şi s-o săruţi pe margini cu drag în patru rânduri

Şi-atunci vei pute face tot ceea ce-ţi stă-n gânduri,

Căci nevăzut eşti, Fulger, de ochi lumeşti atunci.

Cu-acest sfat zboară Fulger trei coaste şi trei lunci,

Trei ţări în tot de-a lungul, trei ţări în tot de-a latul,

Şi ajunge-n pace-n ţara lui Negură-mpăratul.

Iar când a fost aproape de curţi, încetinel

Pe sân a pus odorul şi-n patru colţuri el

Sărută năfrămuţa, şi-atunci simţi pe tâmple

Foc nobil: la fântână se duce şi, cum umple

Paharul său de apă, trei taberi îl pândea,

Dar nici un om din taberi cu ochii nu-l vedea,

El fură şi se-ntoarce; fugea fugaru-n fugă,

Cât pare că din frâie vrea suflet să mai sugă,

Şi-n zori de zi s-opreşte la Volbură-n palat.

Şi s-au mirat curtenii şi lumea s-a mirat

De Fulger, care-aduce pahar cu stropi de apă,

Căci toţi ziceau că dânsul nici mort măcar nu scapă

De Negură, de domnul din ţara lui Amurg.

Iar Volbură surâde; din genele lui curg

Doi picuri; el pe Fulger cu drag îl ia de mână

Şi-apoi l-a dus la Salba şi-a zis: Nădejde-ngână

Slăbita mea putere şi-s plin de fericiri,

Când Domnul logodeşte speranţele de miri!

Şi strânge-n braţ pe Fulger, pe Salba-n braţ o strânge,

Pre când de bucurie duios copila plânge

Şi-aruncă ochi de dragoste la Fulger pe furiş.

Au mers apoi în casă şi toţi au fost deschişi

Şi veseli, ca la nuntă; a fost o veselie,

Cum datina-i de-a pururi pe la-mpăraţi să fie.

Iar când, în zi de-a patra, zori dalbi se revărsară,

La Volbură-mpăratul grăbeşte Fulger iară

Şi cere-al doilea lucru. Cu drag atunci se duce

La masă-i împăratul; din masa, ce străluce

D-arginturi şi-adamante, un frâu de aur ia

Şi-l dă vorbind lui Fulger: Din veci dorinţa mea

Şi-ntreaga nerăbdare, ce-n suflet mi s-anină,

A fost să văd vreodată cal galben fără splină

Din ţărmurile Mării. Spun oameni ce-au umblat

Prin alte lumi că-n ţara lui Pajură-mpărat

Sunt şaptezeci de stave de cai cu păr de aur;

Şi spun că-i păstoreşte pe câmpuri un balaur,

Ce varsă dintr-o nară grea flacără de foc,

Căci om şi zbici nu poate să ţină caii-n loc,

Atâta-s de sălbatici! şi nimeni nu-i în stare

Să-i prindă, nimeni-n lume, afară de-acela care

Îi pune-n frâu de aur, de zâne făurit

Şi-acum, având eu frâul, aşa m-am socotit,

Să-ţi pun la încercare crăiasca vrednicie.

Toiagul meu te-aşteaptă; te du, şi-al tău să fie!

Şi-l dă lui Fulger frâul; iar el de nou s-a dus

La Salba, pre când nimeni nu l-a zărit, şi-a spus

Că Volbură departe la Pajură-l trimite,

S-aducă cal de aur din stave-întraurite.

Şi când aude Salba, surâde graţios

Şi blând ea de pe deget inelul şi l-a scos

Şi-l dă apoi lui Fulger, şoptind cu-ncetinelul:

Ai grijă şi bagă seamă, că-i fermecat inelul,

Precum a fost năframa: din deget când îl scoţi

Şi cruce faci cu dânsul, te-ascultă câmpii toţi

Şi văi şi cai şi oameni te-ascultă; în trei rânduri

Poţi fermeca prin dânsul tot ceea ce-ţi stă-n gânduri!

Voinicul pune-n deget inelul şi pe loc

Încalecă; se duce, ca flacără de foc,

Trei ţări în tot de-a lungul şi ţări în tot de-a latul,

Şi-ajunge pe hotarul lui Pajură-mpăratul.

Oh, Doamne, nu-i pe lume voinic aşa fioros,

Încât el să nu cadă de greu cutremur jos,

Văzând pe câmpuri stava de cai! În herghelie,

Nebuni şi sâlhuietici săltau fugari o mie,

Toţi galbeni, cum e galben un soare-n răsărit;

Balaurul pe gură zvârlea necontenit

Pojar şi jar pe-o sută de zări în depărtare,

Grozav suna pământul sub clocot de-alergare

Şi joc turbat. Pe pajişti mereu s-apropia

Balaurul şi stava; tot câmpul înnegrea

De spaimă şi de temeri, dar Fulger simte pace:

Râzând inelul trage şi cruce cu el face

Şi-n clipă toată stava, ca marmura, stă-n loc

Şi nici nu se mai mişcă. Purtat de-acest noroc,

Feciorul prinde frâul şi-un cal din stavă înfrână;

Şi-n cap de noapte pleacă, dar n-a fost încă ziuă,

Când bate la palatul lui Volbură-mpărat.

Şi s-au mirat curtenii şi lumea s-a mirat

De Fulger, care-aduce cal galben fără splină,

Căci toţi ştiau că ţara lui Pajură e plină

De spaimă şi primejdii.

Iar Volbură cu drag

S-apropie de Fulger şi vechiul său toiag

I-l pune-n mâini şi zice: Toiagul de domnie

Ţi-l dau, iubite Fulger, al tău de-acum să fie!

Au mers apoi în casă şi prânzul au întins;

Şi-au fost boierii veseli, iar Salba dinadins

Zâmbea pe-obraz cu lacrimi, şi răsuna palatul

De cânt şi veselie. A patra zi-mpăratul

Chemă cu drag pe Fulger şi-a zis: Eu te-nţeleg

Că eşti voinic în fire, că eşti fecior întreg,

Dar timp e pentru fapta de-a treia; şi se duce

La masă-i împăratul; din masa, ce străluce

D-arginturi şi-adamante, fuior de aur ia

Şi-l dă vorbind lui Fulger: Când Lia, doamna mea,

Sta chiar pe prag de moarte, mi-a dat aceste plete

Şi-a zis că-n ţara Dalbă sunt treisprezece fete

Frumoase şi bălaie, şi-aceste fete port

În sân mărgele scumpe: de-atingi pe omul mort

Cu-aceste mărgeluţe, tot omul mort învie.

Vai, cât mi-a stat de-atuncea mereu în gânduri mie,

S-aduc din ţara Dalbă mărgele şi s-ating

Pe Lia, să-i dau zile! Dar iată, zile ning

Pe fruntea mea-ncreţită şi-n groapă-s cu piciorul

Degeaba mi-a fost însă la inimă tot dorul

Frumoasei mele doamne, căci nobilă mărgea

Eu n-am putut aduce! Mi-a spus-o doamna mea

Că numai oameni tineri, feciori numai pot merge.

La Cetină-mpăratul, dar n-au voit s-alerge

Feciorii mei nici unul, căci mult e drumul greu.

Oh, Doamne, de-aş fi tânăr, de mult aş fi mers eu!

Dar eşti voinic, tu, Fulger; eşti desigur feciorul

Menit s-aduci mărgeaua dorită! Ia fuiorul

Şi mergi spre Răsărituri la Cetină-mpărat

Şi-n zori de zi tu bate la poartă, la palat,

Căci fetele veni-vor şi îndată-ţi vor deschide:

Dar nu glumi cu ele, căci stau a te ucide

Cu glume pentru glumă! Ca schimb pentru fuior,

Tu cere, scumpe Fulger, mărgea din sânul lor,

Şi-n urmă cu mărgeaua la Volbură grăbeşte!

Blând Fulger ia fuiorul, cu drag la el priveşte

Şi iese din palută. Când nimeni n-a zărit,

La Salba el se duce şi tot i-a povestit,

Cum Volbură departe la Cetină-l trimite

S-aducă mărgeluţe. Cu gemete-ntreite

Vai, Doamne! strigă Salba şi dulce-n braţ a strâns

Pe Fulger astă-noapte visatu te-am în plâns,

Iubitul meu! şi plânsul cu dor se tălmăceşte!

Oh, ce să-ţi dau? Năframa nimic nu-ţi foloseşte,

Nimic acum inelul, tot farmecul nimic!

Eşti brav, iubite Fulger, eşti verde şi voinic

Şi poţi să mergi cu zâmbet la Cetină-mpăratul,

Tu nu mai ceri şi-n urmă eu nu-ţi mai pot da sfatul:

Dar cugetă la mine, căci ai să-nvingi mereu!

Tu eşti frumos şi tânăr, acesta-i chinul meu;

Mă tem să nu te-nşele copilele din ţara

Lui Cetină, căci ele ard greu, cum arde para,

Şi-un singur al lor zâmbet te poate fermeca!

Un farmec pentru farmec din suflet eu ţi-aş da,

Dar n-am acum! Păstrează-mi inelul şi năframa,

Şi cugetă, nu cumva, voind să-nvii pe mama,

Tu să m-omori pe mine! Oh, tot poţi face tu,

Din câte cere tata, dar asta numai nu!

Ci du-te, du-te, Fulger, dar cugetă la mine,

Căci eu plângând voi face mătănii pentru tine

Şi-n fiece clipită genunchii voi pleca;

Şi, pentru-ntoarceri bune, cu dragoste voi da

Prescuri şi sărindare, să cânte glas de clerici

Trei mii de slujbe sfinte la trei mii de biserici.

Aşa vorbi copila, iar Fulger a vărsat

O lacrimă de milă, apoi a-mbrăţişat

Pe Salba lui şi pleacă. Urmat de-a Salbei şoapte,

Aleargă şi se pierde sub nori, la Miazănoapte.

*

Trecut-au luni de-atuncea şi luni tot trec mereu.

Lui Volbură-mpăratul îi trece timpul greu,

Iar Salba-n toată ziua mătănii multe face

Şi-n zări ţinteşte ochii, să vină cine-i place.

Degeaba! Ea-n biserici trei mii de slujbe-a dat.

Dar dus e, dus feciorul şi-n veci n-a reînturnat.