În miezul verii - de George Coşbuc

O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,

Toată vale+a.
Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână

E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.
Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,

Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.
Şi cât vezi în depărtare

Viu nimic nu se iveşte…
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.

Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,

Domnul ştie!
Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ţine

Un copil; şi-n sârg ea vine,
Vine-n goană.
De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;

Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.
Când ajunge la fântână,

Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.

Scârţâind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte

Obrăjorul.
Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;

Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.
Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;

Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.
Nici un nor văzduhul n-are

Foc sub el să mai ascundă;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată
Somnuros în sus el cată

Către soare.
Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,

Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.
Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână

Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!