În miezul verii - de George Coşbuc

9.0/10 - 132 de voturi
În miezul verii

O fâşie nesfârşită

Dintr-o pânză pare calea,

Printre holde rătăcită.

Toată culmea-i adormită,

Toată vale+a.

Liniştea-i deplin stăpână

Peste câmpii arşi de soare,

Lunca-i goală: la fântână

E pustiu; şi nu se-ngână

Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,

Fără-ncepere şi-adaos,

Curge-ntruna, parcă vine

Din adâncul firii pline

De repaos.

Şi cât vezi în depărtare

Viu nimic nu se iveşte…

Iată însă, colo-n zare,

Mişcător un punct răsare

Şi tot creşte.

Poate-i vrun bătut de soartă

Care-aleargă pe câmpie

Într-atâta lume moartă!

Dor îl mână, griji îl poartă,

Domnul ştie!

Poţi acum să-l vezi mai bine:

E femeie, o sărmană,

Strâns la piept în scutec ţine

Un copil; şi-n sârg ea vine,

Vine-n goană.

De călduri dogoritoare,

Foc aprins îi arde chipul;

Un cuptor e roşul soare,

Şi cărbune sub picioare

E nisipul.

Când ajunge la fântână,

Jos pe-o pajişte săracă

Pune-odorul ei. Din mână

Saltă cumpăna bătrână

Şi se pleacă.

Scârţâind, din nou ea creşte.

Mama toarnă cu tot zorul

Apă-n pumni, şi se grăbeşte

La copil şi-i răcoreşte

Obrăjorul.

Bea apoi şi ea pe fugă.

Merge iarăşi după asta

La copil şi-i dă să sugă;

Frânt-apoi, pe-o buturugă

Stă nevasta.

Şi e linişte pe dealuri

Ca-ntr-o mănăstire arsă;

Dorm şi-arinii de pe maluri

Şi căldura valuri-valuri

Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are

Foc sub el să mai ascundă;

Nici o pasăre prin zare,

Nu se mişcă-n lumea mare

Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.

Adormise la răcoare

Sub o salcie plecată

Somnuros în sus el cată

Către soare.

Mai e mult! Şi ca să-i fie

Scurtă vremea, până pleacă,

El se uită pe câmpie,

Fluieră şi nu mai ştie

Ce să facă.

Dar deodată se opreşte:

Peste ochi îşi pune-o mână

Şi zâmbind copilăreşte

Curios şi lung priveşte

Spre fântână!