Pierde-vară - de George Coşbuc

8.0/10 - 178 de voturi
Pierde-vară

Frunziş al pădurii bătrâne,

Doineşti, o tovarăşe-al meu!

Doineşte şi vântul prin grâne,

Iar apa-n izvoare murmură

Şi spune tot, tot spune din gură,

Tot spune mereu.

Sub paltin aici e răcoare,

Ies umbre pe dealuri şi pier,

Născute din dungi plutitoare

De nori ce-n grăbire s-adună

Pe munţi, aurită cunună

La margini de cer.

Mă uit la vulturul din zare

Cum zboară puternic şi lin,

Acum e cât corbul de mare,

Cât pumnul abia, cât albina,

Şi-n urmă-l înghite lumina

Din largul senin.

S-aude pe coasă cum sună

Ciocanul; pe margini de râu

Poporul de pasări s-adună.

E cântec de luncă, pe creste;

Flăcăi ce cosesc, şi neveste

Prin lanuri de grâu.

Iar norii-şi tot schimbă făptura,

Se zbuciumă într-înşii arătări –

Îşi cască balaurii gura;

Văd cuiburi de pajuri măiestre,

Şi roibii cei fără căpestre

Din smârcuri de mări.

Prin mare trec zmeii cu-notul;

Şi, iată-l, târând un copac

Piticul cu barba cât cotul,

Ies scroafele-mării cu puii,

Şi sparge-nchisorile Gruii

Bătrânul Novac.

Văd Lupul din basme, cu laba;

Zmeoaice, şi codu ce-l rod.

Pe Greul-pământului baba

Cu vrăji-l ucide-ntr-o luncă,

Şi uite, Cal-galben s-aruncă,

Iar zmeu-i sub pod.

Frumoasă-mi răsare-o Ileană,

Şi cântă-n cosiţa ei flori.

Văd zânele goale-n poiană,

Scăldându-se ascunse-n pădure,

Când vine-un voinic să le fure

Cămăşile-n zori…

Dar iată-l cu galbene plete,

Frumos, să-l ucidă de drag

La sân îndrăgitele fete –

Copilul, născut, al tăcerii,

Ce-ţi vine prin liniştea serii

Şi-ţi şede pe prag.

Prin iarba-nspicată el vine

Ieşit de sub mucede stânci;

Tiptil se strecoară spre mine

Şi capul din iarbă şi-l scoate,

Dar iute s-azvârle pe coate

Şi-aşteaptă pe brânci.

Soseşte, s-apleacă de-aproape,

Iar frunţile noastre s-ating;

O pânză eu simt pe pleoape,

Părând d-un păianjen ţesută.

Şi-n urmă pe ochi mă sărută,

Iar ochii-mi se sting.

Mi-e teamă să-l sperii; şi-alene,

Vrând ochii de vrajă să-i scap,

Mă-ncerc să duc mâna spre gene.

El simte, ştrengarul, se-ntinde

Şi mâna cu zâmbet mi-o prinde,

Mi-o pune sub cap.

Şi-n palme-ascunzând obrăjorii

Se pierde prin naltul porumb –

S-amestecă dealul şi norii

Şi-n noapte pământul se-ncheagă:

Simt, parcă, topindu-se întreagă,

Făptura-mi de plumb.

Iar vântul doineşte prin grâne;

Doineşte tovarăşul meu,

Frunzişul pădurii bătrâne,

Iar apa din vale murmură

Şi spune, tot spune din gură,

Tot spune mereu.