Prin Mehadia - de George Coşbuc

8.0/10 - 160 de voturi
Prin Mehadia

Şi era un vuiet jalnic prin porumburile coapte.

Carul-mare scoborâse jos de tot spre miazănoapte

Şi-i păreau pe deal înfipte roţile de dinapoi;

Lira ne-nsoţea la dreapta, iar Antares după noi.

Prin răcoarea mult-a nopţii îmi vedeam suflarea gurii

Eu mergeam pe strâmta cale de sub marginea pădurii

Obosit şi de mânie şi de drum îndelungat.

Uneori izbea copita calului descălecat

Pietrele, îngrozind tăcerea câtă mă-nsoţea pe cale.

Noaptea neagră tot mai negru văl punea pe neagra vale

Vântul zbuciuma frunzişul şi prin stânci la cotituri,

Fioros scotea-n durere muget cu-nzecite guri.

Şi urcam, urcam poteca. Parcă m-aş fi dus spre moarte,

Singur, închizându-mi ochii, ca-ntâmplarea să mă poarte,

Unde-o vrea. Mânia-n suflet parcă-mi tot sporea pe drum

Şi trecea, trecea şi noaptea, şi era spre zori acum.

Dar pe culme sus, deodată, Doamne, tu, Părinte-al vieţii!

Când ieşii pe culmea goală în răcoarea dimineţii,

Sufletu-mi simţii deodată liber de uimire plin:

Încetase-acum şi vântul, cerul scapără senin.

Iar în zarea limpezită ca un scut de aur luna

Sta pe piscul unui munte, roşu aurind cununa

Muntelui, şi până-n vale ca şi ziua luminând.

Iată turle de biserici cum s-arată rând pe rând,

Sate risipite-n lungul văilor, grădini prin sate,

Toate-n alba zare-a lunii şi-n repaos cufundate,

Iată, dealuri pe-unde via îşi întinde viţa ei.

Râul colo-n negre maluri ca un fulger cu scântei

Ce-alergând în strâmbu-i umblet a-mpietrit păstrându-şi locul.

Iar departe, de sub poala codrului, de unde focul

Potolit ardea prin noapte lângă carul ocolit

De bărbaţi, doinea de-a lungul văilor, ca aiurit,

Tulnicul cel trist la cântec şi cu întorsături duioase,

Şi cântau cuvinte-acolo, din adânc de suflet scoase?

Prin atâta vraj-a nopţii cea cu chip dumnezeiesc.

Trăgănat plângea-n răstimpuri cântecul ardelenesc:

„Colo-n vale la fântână

Două fete spală lână.”