Rodovica - de George Coşbuc

8.0/10 - 103 de voturi
Rodovica

Tot cerul la vest era-n purpur scăldat

Doinind treceau vesel flăcăii prin sat

Cu luciile coase pe-un umăr robust,

Şi fete, cu ochii din soare de-august,

Treceau, având furcă la brâne.

Pe-un laiţ sub veche tulpină de fag,

Eu stam privitor, cum d-a pururi mi-e drag

Să stau şi din ochi de-amărunt să privesc

La sate tot mersul de trai românesc,

Ca sfânt trai din vremuri bătrâne.

Era după Paşti, şi era un timp bun.

Vedeam departe un vânăt cordun

De munţi şi pe dânşii al iernilor giulgi;

Cireşii ningeau căzătorii lor fulgi

De albă şi nobilă floare.

Ici-colo vreo fată fugea la fântâni,

Veneau păcurarii cu tulnice-n mâini,

Şi boi dăngăneau câte-un clopot la gât,

Copii se jucau lângă plopii din rât

Şi-un fluier plângea-n depărtare.

Şi, cum stam pe trunchiul de fag răzimat,

Lenos având capul pe spate lăsat,

Priveam într-un loc la o cruce de străzi:

Stăteau înaintea cutării ogrăzi

Flăcăi într-o deasă grămadă.

Pe rând s-adunară mai mulţi trecători,

Eram curios eu, la ce-s privitori?

Întreb pe-un moşneag ce venea dinspre ei,

Şi-mi spune; şi plec eu să văd dară ce-i?

Am stat şi-am privit de pe stradă.

Pe prispă de lut, având furcă la brâu,

Stă Vica, şi părul ei galben ca grâu

Desprins din pletenci, peste umărul drept,

Se varsă val blond pe rotundul ei piept,

Aşa, ca-n icoane la îngeri.

În mână cu fir, el se-nfiră pe fus,

Dar gândul copilei departe stă dus,

Şi blânzii ochi, negri ca sufletul trist,

Ca noaptea când Precesta naşte pe Crist,

Sticlesc într-o rouă de plângeri.

Şi mă-sa, stând palidă jos lângă ea,

Cu dragoste drept între ochi îi privea,

Şoptindu-i cuvinte să fie cuminţi,

Dar fata se încoardă şi geme-ntre dinţi

Şi bate-n pământ cu ciobota;

Apoi stă domoală, cu fruntea-n pământ,

Şi mie-mi părea, cum priveam, ceva sfânt,

O mamă-n genunchi, adiind-o p-obraz

Pe fiică-sa, astfel stă Maica-n privaz

La crucea de lemn din Golgota.

Tu, Vică, m-auzi, Rodovica? Socoţi,

C-aşa-i de când lumea şi nu mai mor toţi;

Şi haide, că doară tu nu eşti de plumb,

Tu dragostea mamei şi-al mamei porumb,

Mă faci tu să plâng eu de tine!

Că nu-ţi mai stă gândul la fus şi la tort,

Totuna-i, dar răul din viu te dă mort,

De rău mă tem, Vică, mă tem de Ceas-rău,

Şi vezi că stau satele-n plânsetul tău

Să nu te gândeşti că-ţi stă bine!

Şi lung o sărută şi-o strânge la piept,

Şi capul plecat i-l aşează ea drept,

Şi blând i se joacă p-obrazul de nea,

Şi râde, că doară va râde cu ea,

Şi plânge şi cât o mai roagă.

În aste vremi, pâlcuri de oameni veneau,

Miloşi câte-o seamă, iar alţii râdeau;

Alături de mine primarul din sat

Zbiera prin mulţime c-o gură de sfat:

La doctor! Căci n-are o doagă!

Sărmana! Ei, oameni care nu o înţeleg.

O mână la doctor, când satul întreg

Vorbeşte că Vica de mult îl iubea

Pe Nandru, că beată de dragoste ea

Pierdutu-şi-a capul şi firea.

La clacă, ori seara când ţin şezători,

La joc pe la Paşti, şi-n dumineci la hori,

Pe prund în amurg, la Crăciun în vergel,

Ea nu-şi dezlipeşte nici ochii de el,

Că vai! cum o învinge iubirea!

Ş-acum, desperată că nemţii l-au dus

Pe Nandru-n cătane, ea-n gânduri s-a pus,

Ş-o doare durerea de milă cu drag

Şi stă, ca cioplită, stă ceasuri pe prag,

Nici moare şi nici nu trăieşte.

Ş-acum, înspre seară, cu păr despletit,

Şi galbenă-n faţă ca cei ce-au murit,

Nebună plecase, cu furca în brâu,

La moară, cu gând să s-arunce în râu,

Şi mă-sa a prins-o, fireşte.

Vai, lasă-mă, mamă; de ce nu mă laşi?

Mai bine cu giulgiul p-obraz în sălaş,

Mai bine sub moară de hrană la peşti,

Vai, lasă-mă, mamă, de ce mă opreşti?

De vrei, cu securea mă taie!

Că n-am, cât pământul, tot fată să şed!

Că ştiu că pe Nandru eu n-am să-l mai văd,

Când văd eu că neamţul mi-l pune-n şireag

Şi-l poartă cu trâmbiţe şi-l joară pe steag,

Şi-l duce să moară-n bătaie!

Şi plânge, ea plânge de varsă părău,

Stă ruptă şi suptă de-al inimii rău,

Îmbăieră mâinile-n părul blondin,

Şi palidă, parcă băuse pelin

Nu-şi află repaos copila.

Şi mă-sa, cu fraţi şi cumetri s-au pus

S-o tragă în casă, şi-au dus-o pe sus,

Şi ea-n zvârcolire nebună gemea

Mereu mă cutremur când cuget la ea,

Şi-atunci am stat veşted de milă.

Şi cei adunaţi se-mprăştiară pe drum;

Şi iarăşi primarul da sfaturi: Nicicum!

Cu bine nu-i bine, şi-i rău cu sudălmi:

Să-i trag eu din zdravăn vreo câteva palme,

S-o vezi cum se scutură-ndată!

S-o bat ca la chip şi s-o leg eu butuc,

O dată, dar numai o dat să-i apuc

Cosiţele-n stânga ş-apoi s-o plesnesc,

Cu dreapta, să-i sară cel sânge drăcesc

Că-i prea îndărătnică fata!

A fost într-o miercuri aceasta; iar joi,

În zori am plecat la oraş, şi-napoi,

D-atunci neputând a mă-ntoarce la sat,

Trecut-au luni multe şi eu mi-am uitat

De firul povestii cu Vica.

Ţineam, dintru-ntâi, că plânsorile ei

Sunt lacrimi de care plâng mulţi farisei,

Aşa-mi venea-n suflet să cred lămurit,

Că tot acel joc a fost joc făţărit,

Ori prea mult jucat din nimica.

Dar ieri, din răvaşul de-acasă trimis

Din sat, între altele câte mi-a scris

Un prieten, eu aflu că Nandru e mort,

Şi Vica ea, blândă la vorbă şi port,

Ea n-a fost făţarnică biata.

Cătană la tunuri de când a plecat

Recrutul, s-a pus de-atunci Vica pe pat

Beteagă de friguri, şi boala crescând

Prin dorul iubirii, prin unicu-i gând,

Ca moartea topitu-s-a fata.

Pe Nandru, cum sta cercelând într-o zi

Un cal, plecat fiind, calu-l lovi:

I-a intrat până-n creieri copita de cal,

Şi-a doua zi Nandru, pe pat în spital,

Muri sub cuţite de medici.

Şi, când a prins veste de mortul recrut,

A râs cu amar şi din greu a gemut

Copila: de-atunci în zadar a mai fost

S-o mângâie mă-sa cu vrăji şi cu post

Şi zilnic c-o mie de predici.

Şi, când într-o noapte cu pal luminiş

De lună, părinţii-i dormeau, pe furiş

Din pat ea se scoală şi iese-n ocol

Încet, în cămaşă, desculţă, n cap gol,

Şi pleacă spre moară grăbită.

Şi roata se-nvârte şi surd vuiet dă.

Deodată tac apele, roata, ea stă:

Când iese morarul, să-i caute de chip

Dă-ncolo, dă-ncoace şi află sub şlip

Sub roată pe Vica zdrobită.

Mai bine sub moară de hrană la peşti!

Tu n-ai citit cărţi cu novele domneşti,

Tu n-ai învăţat a iubi ca-n salon,

Cochetă-ntrupând paragrafi de bonton:

Să leşini, să plângi în nimica.

Cu inima caldă, cu sufletul viu,

Cu-ntregul lor clocot de sânge, azi ştiu

Puţini să iubească, şi tu ai ştiut,

Dormi blând! şi-n etern pe mormântul tăcut

Răsară-ţi crini albi, Rodovică!