Sărindar - de George Coşbuc

Iar Matei în baltă stete

Până-n zori, în stuf ascuns,

Frigul nopţii l-a pătruns

Şi prin suflet spaimă-i dete

Că pierirea l-a ajuns.

Dumnezeule-al puterii,

Vezi-mă în ce stare sânt!

Fă, să scap de-acest mormânt,

Depărtându-mi ianicerii,

Şi mă leg cu jurământ

Că scurgând această baltă,

Chiar pe locul unde zac

Mănăstire am să fac,

Mândră, veselă şi naltă,

Şi cu aur am s-o îmbrac.

Turcii însă-l căutară

Şi-altă zi, şi neîncetat,

Iar Matei în stuf a stat

Şi-altă noapte, mai amară,

Mort de foame şi-nsetat.

Dat-ai prin Hristos, Părinte,

Cele nouă fericiri!

Scapă-mă de prigoniri

Şi-ţi voi ridica, preasfinte,

Tot pe-atâtea mănăstiri!

Ruga nu i-a fost primită

Nici acum, şi-a stat Matei

Ocolit de agarei

Înc-o noapte-aşa cumplită,

Şi plângea, gândind la ei:

Vai, Părinte-al îndurării,

Depărteaz-acest pahar,

Şi scăpând dintr-un amar,

Mănăstiri voi face ţării

Câte slujbe-n sărindar.

Şi-apoi fu, că tot plecară

Nechemaţii venetici.

Iar Matei a strâns voinici

Şi-a gonit pe turci din ţară

Şi-a îngropat şi mulţi aici.

Iar pe locul unde-n baltă

El ascuns trei nopţi a stat

Sfânt locaş a ridicat

Pe colin-acum înaltă,

După cum s-a şi jurat.

Şi apucat-a să clădească

Alte nouă, rând pe rând,

Şi i-a dat Dumnezeu gând

Într-o zi să le sfinţească,

Toate-acelaşi hram având.

Iar în urmă ridicat-a

Un altar după altar,

Domnului cel sfânt ca dar

Cel din urmă dându-l gata,

I-a pus nume Sărindar.