Sărindar - de George Coşbuc

Iar Matei în baltă stete
Până-n zori, în stuf ascuns,
Frigul nopţii l-a pătruns
Şi prin suflet spaimă-i dete

Că pierirea l-a ajuns.
Dumnezeule-al puterii,
Vezi-mă în ce stare sânt!
Fă, să scap de-acest mormânt,

Depărtându-mi ianicerii,
Şi mă leg cu jurământ
Că scurgând această baltă,
Chiar pe locul unde zac

Mănăstire am să fac,
Mândră, veselă şi naltă,
Şi cu aur am s-o îmbrac.
Turcii însă-l căutară

Şi-altă zi, şi neîncetat,
Iar Matei în stuf a stat
Şi-altă noapte, mai amară,
Mort de foame şi-nsetat.

Dat-ai prin Hristos, Părinte,
Cele nouă fericiri!
Scapă-mă de prigoniri
Şi-ţi voi ridica, preasfinte,

Tot pe-atâtea mănăstiri!
Ruga nu i-a fost primită
Nici acum, şi-a stat Matei
Ocolit de agarei

Înc-o noapte-aşa cumplită,
Şi plângea, gândind la ei:
Vai, Părinte-al îndurării,
Depărteaz-acest pahar,

Şi scăpând dintr-un amar,
Mănăstiri voi face ţării
Câte slujbe-n sărindar.
Şi-apoi fu, că tot plecară

Nechemaţii venetici.
Iar Matei a strâns voinici
Şi-a gonit pe turci din ţară
Şi-a îngropat şi mulţi aici.

Iar pe locul unde-n baltă
El ascuns trei nopţi a stat
Sfânt locaş a ridicat
Pe colin-acum înaltă,

După cum s-a şi jurat.
Şi apucat-a să clădească
Alte nouă, rând pe rând,
Şi i-a dat Dumnezeu gând

Într-o zi să le sfinţească,
Toate-acelaşi hram având.
Iar în urmă ridicat-a
Un altar după altar,

Domnului cel sfânt ca dar
Cel din urmă dându-l gata,
I-a pus nume Sărindar.