A fost ce-a fost. De n-ar fi fost,
Achim ar fi şezut acasă;
Dar după ce Savinca lasă
Pe-Achim în ajunări şi post,
El, zău! nu face lucru prost,
De-şi cată draga-i jupâneasă.
Dar vezi! Achim era-nsurat
Cu fata lui Mihai Terinte:
Femeie bună şi cuminte,
Cum alta nu găseşti în sat,
Şi oablă-n mers şi dreaptă-n stat
Şi rumenă, părea o fragă-
Rar om, să n-o găsească dragă!
Avea doi ochi de brebenei,
Să mori cercând viaţă-n ei;
Şi-avea obraz rotund, molatec;
Deci nu-i mirare, dragii mei,
Savinca da din ochi scântei
Şi-Achim era tot-tot jeratec.
Dar într-o zi – poznit itos!-
Savincă-n sus, Savincă-n jos,
Savinca taie cruce-n grindă:
Din casă iese până-n tindă,
Din tindă iese până-n drum,
Din drum – „Dar flacără şi fum
Şi patruzeci de zmei şi-un drac
Şi mai pe-atâţia draci cu frac!
S-a dus Savinca, dus? Pojar
Şi-un car de draci şi mai un car!”
Achim se plânge-acum degeaba:
Savinca-i dusă! Gata-i treaba!
Ea face noduri la năframe
Şi pleacă-n ţară fără teamă;
Scăpat-a de jandarmi şi vămi,
Căci pe la vămi cum bag de seamă
Nevestele cam rar dau vamă!
Achim Cotor al lui Ignat
Rămase ars de supărat.
Ce zmei! Fără nevastă-i lesne
Să fii desculţ şi dezbrăcat:
Sumanu-i subsuori crăpat
Şi cioarecii-i sunt rupţi în glezne,
Pieptaru-i ros şi destrămat –
Şi-Achim se teme-a prinde acul,
De ce să-l prindă? Prindă-l dracul!
Prin casă-i nor întreg de fum,
Prin oale nu-i nimic acum
Şi-apoi să fim mai scurţi şi repezi,
Achim e singur, stă ca-n drum,
Şi dinţii lui pocnesc de strepezi,
Dar nu pocnesc c-aşa li-e firea,
Ci foamea aduce pocnirea.
„Nu-i modru, nu! De ce stau par?
Îşi zice, el: Ce dracu-i asta?
Mă duc ca să-mi găsesc nevasta;-
Mă duc, duc, zău! Plec astăzi chiar!”
El îşi tocmeşte deci opinca
Şi pleacă-n ţări după Savinca.
P-un cal ce varsă foc pe guri
Şi veci de veci nu s-osteneşte
Şi-i văr cu tufa din păduri,
Achim Cotor călătoreşte
Trei zile lungi de lungi torturi,
Şi-a patra zi, cam pe-nserate,
La Crai-din-Peşteră s-abate.
Vestitul crai, măcar e crai,
Nu-i vrednic preţ de trei surcele;
Dar trei groşiţe dacă-i dai,
Te poate ridica prin stele,
Cât poţi să dai „bon jour” cu ele.
Achim Cotor i-a povestit
Din fir în păr tot adevărul,
Zburlindu-şi de mânie părul.
– „Ei vezi! Savinca mi-a fugit!-
Mă râde-acuma tot norodul,
Că stau de foame să rod podul:
Şi mult mă mir, de ce nu-l rod?
Să-i fie-afurisit prohodul
Şi-i facă dracii-n gură nod!
Dar fii bun, cată-n păscălie
Şi-mi dă din bobi cuvânt curat,
Savinca-n ce pământ să fie?
De cine zmeii s-a legat? „
Cel Crai-de-Peşteră suceşte
De trei ori capu-i luminat,
Apoi înşiră bobi pe sită,
Vrăjind cu voce răguşită;
Începe-apoi la descântat,
Tocmindu-şi barba ca păunul:
– „Voi patruzeci şi-n capăt unul!
Ieşiţi în stele şi-n văzduh, –
Vă dau amână pămătuf
Şi mături groase şi-nnodate
S-aduceţi pe Savinca-n spate!
Din lut şi pietre şi din râu,
Din sfântul trup al lui moş Soare,
Din câte-s vii şi-ascultătoare!
Din flori de mac, din spic de grâu,
Din mintă creaţă, pădurea ţa,
Cu dragoste la Savinca-n braţe,
S-o văd pe bobi şi s-o cunosc…”
Şi-aşa tot hodoronc şi tronc,
Din fălci mereu se-nvârte crugul,
Că aşa-i, vezi Doamne, meşteşugul!
– „Măi frate Chim! Eşti norocos –
Vorbeşte iară păscălăul,
Să nu ne mai audă răul!
Vezi bobul est mai negricios?
Arată drum şi zile bune,
Că vezi tu, bobul ăsta spune:
Savinca ta nu ţi-a fugit!
Savinca ta s-a prăpădit,
Umblând pe deal după căpşune.
Dar om eşti tu cu mult noroc!
O poţi afla ca scrisă-n carte,
Vezi bine, că-i pe drum departe –
E chiar la craiul Poloboc.
Dar ştii tu ce? Pleacă pe loc!
Tot mergi spre răsărit de vară,
Tot mergi, dar nu te mai opri, –
Şi când d-un deal te vei bufni,
Opreşte-te, căci eşti în ţară!
Şi-aici de nu vei isprăvi
Nimic, ia un fuior, fă aţă
Şi caut-un pom şi-te acaţă!”
Achim porneşte. Ars de foc
Se duce, duce; d-apoi unde?
Nu ştie singur, ci-şi răspunde,
Că-n ţări la craiul Poloboc.
Drum bun, Achime, şi noroc!
S-a dus o săptămână întreagă –
Dar nu ştiu cum a rătăcit,
Ca nu mergea spre răsărit,
Şi astfel, fără să-nţeleagă,
Ajunse-ntreg şi fericit
La toarta galbină de-aramă;
La capul lumii, bag de seamă.
Şi ce gândiţi? Achim era
Cu nenoroc ori desperase?
De unde zmei! Se bucura,
Cât sta din piele mai sa iasă!
Pe el de mult îl tortura
Dor greu, de-a sta cu sfinţi la masă:
Şi-acum în orice caz va sta!
Dar cum? Achim citise-n carte,
Că sfinţii-şi au crăimea lor
Şi-apoi pe sfinţi cam binişor
Chiar toarta galbină-i desparte
De celălalt lumesc-popor!
Şi-acum Achim-trei paşi, oh, bată-l!
Şi iată-l sfânt, ca sfinţii, iată-l!
Dar ăşti trei paşi au fost cam grei:
Sufla un vânt, iubiţii mei,
Atâta de nebun şi tare,
Cât munţi în aer ridica
Şi prin văzduh îi legăna.
O poznă şi minune mare,
Că n-a rămas pom la pământ,
Toţi pomii fluturau în vânt,
Gândeai că au pornit tătarii,
Răzmeriţi cu solomonarii!
Iar biet Achim era mai-mai
Să zboare precum zboar-un pai –
Dar el scuipă o dată-n barbă,
S-aşterne iute la pământ,
Se prinde-apoi de-un fir de iarbă
Şi-vântul doară-i numai vânt!
Cu greu trecu pe-aici Cotorul
Şi se plângea că-l poartă dorul
Prin ţări, cu gând să fie sfânt!
Că vezi, mă rog! Pe-aici e locul
Pustiu şi numai pipirig –
Şi zău, p-aici aşa-i de frig,
Cât crapă-n trei şi-n opt cojocul,
Se face bradul tot covrig
Şi-ngheaţă flacăra şi focul!
Dar el, Achim, avu norocul!
Să scape teafăr,dezgheţat;
Din întâmplare şi-a luat
De-acasă cremene şi iască:
Şi, ca ţiganul, dragii mei,
Scăpa de ger, având scântei –
Dar sfântul Dumnezeu ferească
Pe tot creştinul cu gând bun!
De-aici prin tufe de alun
S-a dus Achim mereu la vale
Şi ajunse-n urmă pe cordun,
La ţara sfinţilor. Pe-o cale
D-aramă dalbă de lulea,
Achim ca vântul se ducea,
Lăsând fuior după călcâie;
Şi nasul astupat ţinea,
Că el mirosul de tămâie,
Cu mare greu îl suferea.
La sfântul Soare mai întâi
Ajunse Chim; cu pas domol,
Se bagă dânsul în ocol.
Sta sfântul Soare cu zâmbire
Pe prispă-afară şi cetea
Cu glas înalt dintr-o Psaltire,
Dar în cetit cam slovenea,
Strâmbând din nas în mod idilic:
Bag-seamă el cu greu cetea
Scrisori cu alfabet cirilic.
– „Noroc şi galbeni! Aferim,
Dar cum mai poţi? „a zis Achim.
Iar soarele cu grabă pune
Deoparte sfânta rugăciune
Şi-i zice: – „Eh! jupân Achim!
Dar ce păcat? – Poftim, poftim
La umbră dulce, la răcoare!”
Şi tot râdea jupânul Soare.
Iar Chim, asemenea râzând,
S-a pus pe prispă. El îşi strânge
Sumanul bine petecit,
Apoi cu suflet asuprit
Se tânguieşte şi se plânge,
Că-n ţări nevasta i-a fugit.
– „Ba draci! îi zice pe loc sfântul,
Îndată ce-auzise tot,
Ba draci! Cu tine-n cârcă pot
Să-ncunjur mâne tot pământul!
Dar facem mai întâi prinsori,
Auzi! Te port pe cer şi nori,
Cât da-voi pară din potcoavă,
Iar tu să-mi spui, dar să fii drac,
Să-mi spui vreo glumă şi vreo snoavă
Că snoavele de tot îmi plac!
Primeşti? De cumva nu te-oi duce,
Să n-am noroc de sfânta cruce!
Dar şi tu – ştii! Tu spui, eu tac”.
Achim, plăcându-i târguiala,
Tuşeşte-o dată, lung şi greu;
Şi prinde-a spune de Păcală,
Cum face nebunii mereu,
Şi pune coarne unui mire;
A spus de când s-au jeluit,
Ţiganii la mitropolit,
Să-şi facă şi ei mănăstire;
A spus cum lingurar Archire
Fura prescură de la schit:
Aşa spunea de lung şi jalnic,
Ca popa Spic din molitfelnic!
A spus Achim câte minciuni
Şi câte pozne şi minuni,
Cât Soarele murea de râs.
– „Hei, cioară neagră! Ce ţi-am zis?”
Răsun-atunci un glas de-alături,
Şi ca din pod porni din dos
În modul cel mai furios
Război de cleşte şi de mături!
Şi rap! şi zup! şi zup şi rap!
Şi-n fel şi-n formă peste cap,
Cât sta biet Chim făcut suveică:
Iar sfântul Soare – tunde-o neică
Să nu-ţi bat colbul din scurteică!
Ei, hei! Dar cine bombarda?
Chiar sfânta maică-a lui sfânt Soare!
Zău! Flacără pe nări lăsa,
Şi-avea priviri răzbunătoare
Şi-n mâni avea un hop-şa-şa!
– „Ce!? Nu-ţi mai astâmperi obiceiul
Şi nu te-ai săturat de sfat?
Triodul zace pe sub pat
Şi-a mucezit acum mineiul,
De când în ladă l-ai lăsat!
Iar tu către Cotor-te cară!
Să nu te văd p-aici! Auzi!
De nu vrei să mănânci cucuruzi,
Porneşte! Hai, şperlă şi pară…!”
Achim cotor e om cu minţi;
El dă din cap scrâşnind din dinţi
Şi-o cam grăbeşte din picioare.
„Oh, bată-l pacostele, Soare!
Dar ce-a păţit! în adevăr,
Bătut e bietul ca un măr –
Al dracului.”- şi se tot duce,
Făcând de spaimă câte-o cruce.
„Mă duc la sfânta Luni! La ea,
Să-ntreb de Savincuţa mea!”
Cu-acest gând el se uşurează.
Deci merge-ncet la sfânta Luni
Şi intră-n casă şi s-aşează
Pe-o vatră plină de cărbuni.
Bătrâna sta-ntr-un colţ de masă
Şi-avea nişte pantofoi mari,
Puteai în ei din pod să sari.
Avea trei scaune prin casă
Şi-un pat făcut de patru pari.
Avea pe masă dinainte
Cilindru plin de „Konig-Tinte”
Şi-avea condei şi ochelari,
Şi tot făcea la mestecuşuri
Şi tot pe rând şi pe răvaş
Făcea trăsuri şi sămădaş
Din slove şi din număruşuri.
– „Cinstită jupâneasă Luni,
Vorbeşte-Achim dintre cărbuni,
Ia vezi! Ai oameni buni în casă!”
Atunci de scris baba se lasă
Şi repede,ca vânt cu nor,
Ia-n mâni o cofă de sub masă
Şi zvâr! în capul lui Cotor.
Povoi întreg şi grindini grele,
Cât biet Achim ud până-n piele,
Ia uşa-n cap, că nu-i de stat.
– „Aşteaptă, gureş blestemat!
De-amar de vremuri tot fac planul,
În ce mod aş putea vâri
O zi-ntre zile: cu o zi
Mai lung de-acum să fie anul,
Încât, pe calcule noi şi bune,
Să cadă Paştele-ntr-o luni!
Şi cum? Dumineca să fie
Tot baştină de sărbători,
Iar noi, mă rog, şese surori,
Să n-avem strop de omenie?
Ba foc şi fum! Am tot gândit;
Şi mai că reuşeam cu planul –
Dar uite colea! Mitocanul,
M-a scos din gânduri, m-a smintit!
Dar las’ pe mine! ştiu eu plata
Că am s-apuc în palmi lopata!”
Achim se duce fără de-a vrea;
Lopata nu-l prea-nveseleşte,
Deci, nici n-aşteaptă după ea.
„O, bat-o Luni! Dar ce gândeşte!
Şi ce plan are! Cum scria
De-al dracului”- Achim se duce,
Făcând de spaimă câte-o cruce.
„Mă duc la sfânta Joi! La ea,
Să-ntreb de Savincuţa mea! „
Se duce dar. Bătrâna sta
La foc şi depăna pe gheme;
Cotor de cam cu bună vreme
Priveşte-n jur; el planisea:
La caz, când Joi i-ar coase gluga,
Pe ce cărări să-ntindă fuga!
– „Bun lucru, jupâneasă Joi,
Bun lucru!” zice el din tindă,
Şi-atuncea poc! cu fruntea-n grindă
Şi-fulger, trăsnete şi ploi!
Şi-ocări şi sfezi şi ne-învoială
Şi-n fel şi-n formă păruială!
Pe grinzi sihastra şi-a întocmit
Ulcelele cu borş adică,
Dar când Achim a pocănit
Cu fruntea-n grindă, ele pică
Şi borşul – borş, pe jos e borş
Şi peştii pe uscat şi storşi!
– „Valeu, păgâne! Om de osândă!
Mă laşi săracă şi flămândă!
Cu zile tu-n pământ m-astupi,
Văleu!” Ia baba un tăciune
Şi-aprins întreg pe vânt îl pune
Şi azvârle-n Chim, ca după lupi;