Vulturul - de George Coşbuc

Venind de departe cu zborul întins

S-oprise deasupra Ceahlăului nins,

Ş-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins

Căzu, ca să prindă vreo pradă,

Cum uneori parcă vezi fulgerul stins

Pe când nici nu-ncepe să cadă.

Eu nu ştiu, fui vesel ori trist în acel

Ocol ce-l făcui împreună cu el,

Că-ntâi îmi păruse că-i vis şi mă-nşel

Dar bine venitu-mi-a în minte

Vulturul văzut în rotire la fel

Cu ani de viaţă înainte.

Un pisc singuratic al muntelui plin

De colţuri de stâncă, cu zborul său lin

Acela-l rotea prin văzduhul senin

În sute de cercuri egale,

Şi-n fiece zi şi tot timpul vecin

Umbririlor nopţii din vale.

Păstorii spuneau că păzeşte pe-ai lui,

Că-n rece cuib scoate perechea sa pui

Şi hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i

La staul pe-amurg, din mioare,

Ori cerbi sugători ce se culcă sătui

Sub brazii ce-acopăr izvoare.

Şi parc-aş vorbi ca de lucruri de ieri,

Ce drag îmi era nesătulei vederi!

Când singur în largul înaltei tăceri

Brăzda cu rotirea sa golul;

Şi-uimit cum de-a lungul atâtora seri

Eu stam urmărindu-i ocolul.

Dar groaznic venit-a într-o zi, din apus

O noapte cu-atâta întuneric c-a pus

În minte-ne stavile putinţei de-adus

Aminte ce-i timpul şi locul,

Şi-urlau în cumplita cădere de sus

De-a valma şi apa şi focul.

Ci-ncet se făcu şi-o lumină ca-n zori,

Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori

S-ascunse pitită-ntre ceruri şi nori,

Se-ntoarse, şi soare fu iară,

Şi apusu-i stârnit-a minuni de culori,

Cum nu mai fu-n lume vreo seară!

Iar sufletu-n noi ce şi-acum tremura,

De farmec cuprins, ca pierdut se mira!

Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era

Şi-n locul lui gol şi lumină

Vulturul, el însă şi-acu înconjura

O stâncă trăsnită-n ruină.

Deodată cu ţipet se-ntoarse înapoi,

Ca unul ce-şi schimbă gândirea, şi-apoi

Spre văi, şi departe, cu zborul greoi

Încet ni se stinse vederii.

De-atunci nu-l văzură nici alţii, nici noi

Rotind în luminile serii.