Balada munţilor - de George Topârceanu

8.0/10 - 196 de voturi
Balada munţilor

I

S-au ivit pe rând în soare,

Jos, la capătul potecii,

Turma albă de mioare,

Noatinele şi berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.

Sub poiana din Fruntarii,

Zăboveşte-n deal la stână

Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare

Şi tot leagă şi dezleagă,

Cumpăneşte pe samare

O gospodărie-ntreagă:

Maldăr de tărhaturi grele

Cu desagi, căldări şi pături,

Că de-abia pot sta sub ele

Doi măgari voinici alături.

Gata!… Baciul stă pe gânduri,

Peste frunte mâna-şi duce.

Se ridică-n două rânduri

Şi domol îşi face cruce.

Apoi cată lung spre creste

Şi spre ţarcurile goale…

Şi convoiul, fără veste,

A pornit încet la vale.

Cerul şi-a schimbat veşmântul.

Ploaia parcă stă să-nceapă.

Printre brazi coboară vântul

Ca un foşnet lung de apă.

Adâncit în gânduri multe

Baciul stă şi nu-şi dă seamă

C-a rămas în loc s-asculte…

După el, călcând cu teamă,

Merg tăcuţii lui prieteni

Prin sălbatice pripoare,

Pe sub poale verzi de cetini,

Pe potecă fără soare,

Ori străbat în pas alene

Luminişuri fără flori,

Singuratice poiene

Cu mesteceni visători…

Rar trezesc în a lor cale

Câte-o piatră sub copită.

Iar când drumul se prăvale

Jos, la coastă povârnită,

Calcă baciul ca pe gratii

Şi-i struneşte blând cu gura:

– Cătinel, feciorii tatii,

Ca să n-o pornim de-a dura!…

II

Astfel, turmă după turmă

Pleacă toamna de la stâni,

De rămân pustii în urmă

Munţii singuri şi bătrâni.

Astăzi ca şi-odinioară,

Cât s-afundă-n vreme anii,

Ei văzură cum coboară

Pe cărări de plai ciobanii,

Când pe soare, când pe ploaie,

Vreme multă, fără număr,

Cu căciula lor de oaie

Şi cu sarica pe umăr,

A’ trecutului vii moaşte

Peste care vremea creşte, –

Culmea verde mi-i cunoaşte,

Stânca sură mi-i iubeşte…

Iar în urma lor, pe sară,

Astăzi ca şi alte dăţi,

Lungă linişte coboară

Peste mari singurătăţi.

Toamna cu-a ei albă frunte

Şi cu galbenii-i conduri

A lăsat argint pe munte

Şi rugină pe păduri.

La răspântii creşte stogul

De foi moarte de curând.

Strigă-n vale Topologul,

Şi-a lui larmă, când şi când,

Ca o voce omenească

Până sus pe culmi tresare,

Preajma mută s-o trezească

Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasă

Poala norilor pe munte.

Vin din iarna-ntunecoasă

Zile lungi cu ploi mărunte.

Neguri dese-ncep să cadă,

Se târăsc în jos pe plai.

Pe păduri se strâng grămadă

Falduri albe de buhai.

Brazii stau în nemişcare,

Printre ramuri ploaia pică, –

Nici o creangă nu tresare,

Nici un zbor de păsărică.

Numai ferigile ude,

Putregaiul şi bureţii

Îşi trimit miresme crude

În desimea groasă-a ceţii.

Trunchiuri strâmbe, răsturnate

Scorburile şi buştenii

Cu-a lor cioturi, pe-nserate

Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.

Speriat, dintr-un hăţiş

Pui sfios de căprioară

A ieşit la luminiş…

Cu blăniţa zgribulită

Stă şi-ascultă nemişcat…

Vremea pare-ncremenită…

Brazii fruntea şi-au plecat,

Spăimântaţi, ca pentru rugă:

Colo-n fundul curmăturii,

Dormitând pe-o buturugă

S-a ivit Muma-Pădurii…

Dar nu-i nimeni să-i zărească

Trupul hâd şi deşirat,

Faţa galbenă de iască,

Nasul – ciot de brad uscat.

Nici nu vede, nici n-aude,

Doar îşi scutură pe-o mână

Părul ei de vreascuri ude,

Fruntea plină de ţărână.

Şi cum stă cu ceaţa-n spate

Istovită lângă trunchi,

Rădăcini şi crengi uscate

Îi atârnă pe genunchi.

Negurile-i sug puterea.

Ochii-i nemişcaţi şi suri

Cheamă noaptea şi tăcerea

Din adâncuri de păduri…

III

Şi se duc pe nesimţite

Nopţi pustii şi zile reci,

Cum s-adună, putrezite,

Frunze moarte pe poteci.

Colo sus, culcat pe-o rână,

Stă Negoiul mohorât

Cu-a lui negură bătrână

Care-i ţine de urât.

Fulgii-ncep apoi să cadă.

Firea-şi doarme somnul ei

Amorţită sub zăpadă…

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,

Când cobori de la povarnă

Printre plopi subţiri şi rari,

În senină zi de iarnă

Vezi departe munţii mari

Cum îşi zugrăvesc în soare

Piscuri vinete spre cer,

Povârnişuri sclipitoare,

Brazi împodobiţi de ger,

Atârnând ca nişte salbe

Pe grumajii lor de stânci,

Peste plaiurile albe

Şi prăpăstiile-adânci.