Rapsodii de vară - de George Topârceanu

I
Cine-ar putea să spună
Câţi secoli au trecut
De-o lună,

De când nu te-am văzut?…
Salcâmii plini de floare
Se uită lung spre sat,
Şi-n soare

Frunzişul legănat
Le-atârnă ca o barbă…
Acolo mi-am găsit
În iarbă

Refugiul favorit.
Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineţi
Contemplu

O tufă de scaieţi.
Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare

Un astru inutil…
II
Iubito, fără tine
Începe-o nouă zi…

Dar cine
Le poate socoti?
Că zilele-n restrişte
Se-nalţă şi apun

Ca nişte
Baloane de săpun…
Cu mâinile sub tâmplă
Cum stau aşa culcat,

Se-ntâmplă
Un fenomen ciudat:
Privirea mea distrată
Prin negre rămurişti

Mi-arată
Doi ochi adânci şi trişti
Şi-n orice strop de rouă
Văd două braţe, mici

Ca două
Picioare de furnici.
Dar dacă o lăcustă,
Din verdele talaz,

Robustă
Îmi sare pe obraz, –
Din ochii mei dispare
Mirajul interpus,

Pe care
L-am zugrăvit mai sus,
Şi-n ochii mei deodată,
Ca-n alte dimineţi,

S-arată
O tufă de scaieţi…
III
Acum natura-ncepe

Cu tainicul ei glas
Din stepe
Să cânte-ncet pe nas.
Prin ierburile crude,

Sub cerul fără fund,
S-aude
Un bâzâit profund
Şi până la amiază

Pământul încropit
Vibrează
Adânc şi liniştit.
Sunt gâze şi gângănii

Ce sar şi fac mereu
Mătănii
Când trec prin dreptul meu,
Şi-mpreunându-şi zborul,

În ierburi îşi ascund
Amorul
Multiplu şi fecund.
IV

Şi-n vremea asta, oare,
Când eu visez mereu
La soare –
Ce face dorul meu?

Iubirea mea nebună,
De-abia trezită-n zori,
Adună
Mănunchiuri mari de flori.

Se-ntreabă – ce să facă?
Şi făr-a pregeta,
Ea pleacă
Întins, la casa ta.

Şi nici nu bagi de seamă
Cum pasu-i furişat
Cu teamă
S-apropie de pat,

Ci doar tresari deodată
Şi parcă-ţi pare rău.
Mirată,
Te uiţi în jurul tău…

Iar ea-ntr-un suflet vine
Cu părul desfăcut
La mine,
Să-mi spuie ce-a făcut…

Aşa, spre zarea largă,
Pe zi de-atâtea ori
Aleargă
Pe drumuri lungi de flori.

V
Târziu, când peste lanuri
Coboară spre câmpii
Noianuri

De umbre argintii;
Când luminosul crainic,
Luceafărul stingher
Şi tainic

S-aprinde iar pe cer
Şi cu lumina nouă
Sclipeşte ca un strop
De rouă

Pe vârful unui plop,
Iubirea mea fugară
De-abia s-a liniştit,
Şi-afară,

Ca un copul trudit,
Pe-un maldăr de sulfine,
Cu cel din urmă gând
La tine,

Adoarme suspinând.