Frate,
Am văzut ţări bogate
În care-aş fi rămas
La fel de sărac.
Frate,
E plină lumea de punţi
Pe care trebuie să le treci
Înfrăţindu-te cu dracul.
Frate,
Eu pot muri oricând,
Dar nu şi oriunde.
Eu nu pot muri
Decât cu chipul răsfrânt
„în acest geniu al ierbii
Care e roua”.
* * *
Lui Dan Verona
Cuprinsu-m-au frăţeşte
Braţele crucii
Pe care o duc.
Cu trupul ei cald
M-am învelit.
* * *
Ludmilei şi lui Anatol Vidraşcu
Aceştia suntem noi:
Buni cât se cuvine
În mijlocul răului.
Răi – niciodată.
Se miră noaptea
Că a clocit sub ea
Întuneric,
Dar au ieşit pui de lumină.