Cămăşile - de Grigore Vieru

7.0/10 - 109 de voturi
Cămăşile

A fost război.
Ecoul lui
Şi-acum mai este viu.
Cămăşi mai vechi, mai noi –
Amară amintire de la fiu.
De-atâtea ori fiind
Pe la izvor spălate,
S-a ros de-acum uzorul
Şi, alb, bumbacul
S-a rărit în spate
Şi nu le-a îmbrăcat de mult
Feciorul.
Cămăşi mai vechi, mai noi –
A fost război.
Ci maica lui
De ani prea lungi de-a rândul
Tot vine la izvoare:
Ea şi gândul.
Şi iar luând cămăşile în poală,
De cum ajunge sâmbăta,
Le spală.
Căci mâine
Fac băieţii horă-n sat,
Şi fete multe-s:
Câte-n flori albine.
Şi-atunci băiatul ei, cel drag băiat,
Cu ce se-mbracă, bunul,
Dacă vine?

* * *

Cămaşa ta e la fel
Cu cea a soldatului,
Ah, firule de iarbă,
Cum de nu bocăneşti pământul cu talpă
Şi tu,
Cum de n-ai şi tu general
Fiind la fel îmbrăcat
Ca soldatul?
Cum de-ţi păstrezi mirosul,
Frumosul tău miros de iarba?
Cum de nu miroşi
A bocanc, bunăoară,
A bocanc mărşăluind?
Încotro, soldăţeilor verzi,
Subţireilor?
Încotro ţineţi calea
Neauziţi, nesimţiţi?
Spre toamnă, poete,
Spre galbenul ei liniştit,
Generale!

* * *

Stau înfipte în glob
Săbioarele
Ca în pieptul pernuţei
Acele.
Ce mai cârpim azi,
Omule?!
Cămaşa verde
A verii,
Cămaşa albă
A iernii,
Rupte şi una şi alta?!
Pământul zdrenţuit
De puhoaie,
Spintecat de cutremure?!
Sufletul rănit?!
Stau înfipte în glob
Săbioarele.
Şi-aproape că
Nu mai e loc
Pentru pana poetului.