Antropomorfism - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 175 de voturi
Antropomorfism

În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie,

Trăia puica cea moţată cu penetul de omăt;

Nu-i cucoş în toat-ograda, ce de-iubire căpiat

S-urmărească insolenter inocenta ei junie.

Ce cochetă e copila, cu ce graţie ea îmblă?

Şi ce stele zugrăveşte în nisip cu dulcea-i labă –

O găină virtuoasă, o găină prea de treabă,

Cu evlavie ea cată fire de-orz şi coji de jimblă.

Dară cine să admire a ei nuri şi tinereţe?

Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie?

Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie

Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineaţă.

Pierde gustul de mâncare, scormoleşte, de ţi-i milă,

În pământ ca să găsească chipul cel dorit într-una,

Sau se primblă visătoare, noaptea căutând în lună

A lui umbră luminoasă – melancolica copilă!

O găină-mbătrânită, venerabilă matroană,

Ce demult e schivnicită de lumeşti deşertăciuni,

Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nţelepciunii

Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană.

Iar călugăriţa veche, ce demult era iertată,

Ce demult se dezvăţase de plăcerile d-iubire,

Ea cu limba ascuţită cleveteşte-ntreaga fire –

Contra demoralizării propovăduie-nfocată.

– Ah – îi zise mititica – nu priveşti la rândunele,

Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri

Şi apoi la miezul nopţii îi aud făcând buclucuri,

Sărutându-se cu ciocul, drăgostindu-se între ele.

– Soartă-avem nefericită – îi răspunse-atunci bătrâna:

Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i cucoş.

Necredinţa lor ştiută-i; aspri, răi, tiranicoşi,

Ei trezesc viaţa-n inimi şi apoi o învenină.

Numai flori-s fericite, căci pe aceeaşi trupină

E pistilul feciorelnic şi staminul bărbătesc;

Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun şi se iubesc,

Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină.

Dar cucoşul – ce netrebnic! nestatornic! – este drept:

Când el suliţa iubirii în adâncu-ţi suflet bagă,

Te simţi dusă chiar în ceruri – uiţi pe-o clipă lumea-ntreagă,

Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ţi din piept.

Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită.

Cu aripile-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă;

Mori de sete şi de foame, nici un sâmbure de rouă,

Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.

Ci mai bine nu mai intre în gândirea ta virgină

Visele înşelătoare de iubire şi plăcere –

Vin- să-nveţi înţelepciunea, a naturii-adânci mistere

Şi a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină.

Cum vorbeau înţelepţeşte, ce s-audă şi să vadă?

După gard străin cucoşul se preumblă-ncet turceşte.

Puicii-i trece-ndată pofta de-a vorbi filosofeşte,

Ea ascultă cu iubire cucoşeasca serenadă.

Ah, amorul îi pătrunde prin ureche; în van bătrâna

O ciupeşte-n cap cu ciudă, vrea s-o ţie de aripă;

Ea se smulge şi aleargă tremurândă într-o clipă,

Printre gard priveşte dulce l-arătarea lui păgână.

Iar bătrâna cruce-şi face cu-a ei labă şi gândeşte:

„Tinereţe, tinereţe!” şi oftând intră-n poiată;

Apărată de-ntuneric ipocrita cea şireată

Pe un pui nevârstnic încă alterată-l pricăjeşte.

Unde este învăţatul cu talent fonognomonic

Să compună un compendiu despre blândele impresii,

Ce un sunet numa-l naşte în simţirile miresei,

Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?!

Ce simţiri eroici, mândre, reprezintă cucurigul,

Cât curagi – ce osebire de-al găinii cotcodac;

Ce frumos îi şede creasta ca un roşu comanac.

De dorinţă se-nfierbântă, de amor o trece frigul!

Şi maximele bătrânei pe-o ureche toate-i iese,

Cum intrară pe cealaltă. Sfătuiri contra iubirii

O-nvăţară ce-i iubirea. Ştie-atât că c-o privire

Galişă poate să prindă pe paşaua ce-şi alese.

Ş-astfel ea făcând la planuri se-nvârteşte prin ogradă

Şi trezeşte-n bucuria-i, din gândire somnoroasă,

Pe-un clapon, mâhnit călugăr, cu-arătare pântecoasă,

Fără creasta de mândrie, fără glas şi fără coadă.

Şi făcând un paa! angelic, îl întreabă de nu-i frate,

De nu-i văr cu Don Juanul ce cânta de gard dincolo.

Dar monahul cel sinistru zise tragic: – „O! Apollo

Mă ferească să fiu rudă cu-aste firi întunecate.

Nu! pe mine preoteasa zeităţii pământene

Lângă focul cel de jertfă, pe altar de cărămidă,

M-a lipsit de demnitatea de cucoş – ca să-mi surâdă

În a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene.

Cu privirea mea cea castă, de-nteres ne-nfluenţată,

Văd în lume şi în lucruri numai sâmburul ş-ideea;

Prototipu-l văd în toate, şi cu-a geniului scânteie

Văd cucoşul lui Mohamed cu-arătare luminată.

În sublime revelaţii a misterului etern,

Mulţămesc vestalei groase ce-mi creă această soartă;

Dumnezei or s-ospăteze umbra mea când va fi moartă,

Închin viaţa-mi cugetării – un Pitagora modern!”

El reintră în chilie, iar puicuţa stă pe gânduri,

Şi mereu prin minte-i îmblă demnitatea de cucoş:

„Ce-i lipseşte lui Chirilă, ce au verii lui fieroşi

Şi el n-are?” Astfel dânsa meditând îmblă pe scânduri.

Dar îi bate inimioara. Ea la gard se duce iarăşi,

Să privească iar la idol, cu-a lui pas de maiestate,

Creasta roşă, pieptu-n care inima bărbată bate.

Cum ar vrea ea ca să-l aibă de-al juniei ei tovarăş!

Cum se teme ea acuma!… El o vede ş-o salută.

Ochii-i ard şi el îi spune măguliri cavalereşti

„Nu! – el zice în ton liric – pentru flăcări cereşti

Nu există îngrădire, cât de naltă e trecută”.

Vrea să zboare; dar Sibylla cu a măturii magie,

Ea, ce poartă grija scumpă pe-al vestalelor palat,

Îl loveşte şi alungă cavaleru-naripat…

Şi în urma lui puicuţa se uita cu nebunie.

Suferinţele lui Werther se urmează-n pieptu-i toate,

Deşi nu ca el eroic vrea cucoşul să s-ucidă;

El iubeşte – ea socoate cum portiţa să-i deschidă,

Dar ruşinea-i virginală de la scopu-i o abate.

„Nu, nu! Ca din întâmplare, ca dincolo rătăcită,

Să mă afle cumva noaptea şi să-mi caute chichiţă.”

Şi când luna împle noaptea, trist, ea urcă o căpiţă,

Sare gardul şi timidă lin păşeşte îndrăgită…

Rămâneţi cu bine toate a copilăriei soaţe,

Căci instincte tăinuite au învins în ea fecioara.

„Ce-am să pierd?, gândeşte dânsa, tot îmi spun de o comoară

De păzit grea, ce odată trebuie s-o pierzi în viaţă.”

Dar deodată el s-arată – ruşinoasă vrea să zboare,

El aleargă după dânsa – cum ar vrea şi cum n-ar vrea;

Cum îi place să se lase prinsă. Sub aripa-i grea,

Ea se simte fericită, deşi-afectă supărare.

– Vrei să fugi?, suspină dânsul, mă urăşti atât de tare?

– Te urăsc! surâde dânsa cu-inocentă şireţie,

Cum să nu te-urăsc, tirane, când tu vrei să-mi faci rău mie?

El jură că nu şi cere botişor de împăcare.

Cum să nu-i dea? Poate dânsa să refuze-o rugăciune,

Spusă cu delicateţă şi poetic-formulată?

S-ar cădea ca să reziste? şede bine? înfocată,

Fericită e că pierde ce-ndoieşte preţul iubirii.

Ceru-ntinde sus senina-i pânzărie de azur,

Ca cusută e cu stele tremurând de-aurul lor grele.

Când o-acopăr a lui aripi, când îl simte pe-a ei şale,

Inocenţa-i sângerează, i se-ntunecă împrejur.

Ţine mult această dulce, amoroasă nerozie.

Al ei suflet se topeşte de-ntunericul molatec,

Simte pare c-o pătrunde un piron roş de jeratec,

Ce-o omoară ş-o turbează, o-ndeliră ş-o sfâşie.

Ochişorii şi-i închise, ca topită stă acuma,

Şi în vocea ei muiată pipăieşte neînţeles.

El o mângâie, o-ncredinţă, că de cer a fost trimes

Şi menit ca s-o iubească şi să-i joace dulcea glumă.

– Tu! – ea zise – ce frumos eşti, rege-al lumii de găini.

Eu te iert! amoru-ţi dulce ca şi miros de garoafă.

Şi ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă:

– Tu eşti Venus în poiată, ochii tăi cereşti lumini.

Din istoria puicuţei asta-i partea cea întâie,

Asta e icoana scump-a săptămânilor de miere;

„Poezia-i intervalu-între plăcere şi plăcere” –

Optimist filozofează cu cucoşul ce-o tămâie.

Dar curând al ei caracter şi simţirea ei naivă

Se schimbă-n cochetărie. Cucoşeii cei mai tineri

Împlu curtea strălucită a moţatei noastre Vineri

Şi la glasul lor subţire ea s-arată milostivă.

Al găinăriei-Adonis, cu privirile-ndrăzneţe,

Petit-crevé blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe,

Obiectiv cronicei zilei a găinilor monahe,

Pe tipic îi face curte – Lovelace de la coteţe.

Cu plăcere ea admite curtea junelui şăgalnic.

Orice-obrăznicie, rugă, ea îi trece cu vedere,

Ca-n sultanul vechi să-escite gelozie şi durere –

Vai! de unde poate crede un sfârşit atât de jalnic!

Căci sultanul, care-o crede cum că e necredincioasă,

Tânărului Cicisbeo el acum căta pricină.

Cu curaj el se ridică, creasta-i roşă se-nvenină

Şi lugubru el îi zice: – „Fugi sau mori tu, ticăloase!”

Făt-Frumos gâtu-şi îndoaie îndărăt şi îi răspunde:

– Nu m-atinge a ta insultă, tu, de-origină plebeu –

Diferenţa prea e mare, cine eşti? şi cine-s eu?

Eu petrec şi eu fac curte cui voiesc şi orişiunde.

-Te-oi sili să lupţi cu mine! iritat strigă sultanul.

Îşi zburli penele-n ceafă şi cu furie s-aruncă.

Luptă crunt, pe când deoparte stă nefericita pruncă,

Urzitoarea Iliadei, ce îşi plânge Don Juanul.

Se trântesc, se rup cu ciocul şi mănâncă tăvăleală –

Obosesc. Se naşte-acuma pe-o minută armistiţ.

Dar curând se-ncaier iarăşi. Don Juanul cel pestriţ

Cade-n sânge şi sultanul trâmbiţă pe el cu fală.

Iară dona nu trădează ce-n simţire-i se petrece,

Nu trădează de-i durere, voioşie, nepăsare –

Poate vru să dea preţul părţii cei învingătoare

Şi de-aceea rămăsese ca şi marmura de rece.

Ci profetic se arată preoteasa culinară –

Ia pe mort în poala-i sacră, de-a lui haină îl despoaie;

Ea îl spală-n apă sfântă, şi în scumpe măruntaie

Pun miresme felurite pentru jertfa mortuară.

‘N-învârtiri misterioase peste focul vetrei sfinte,

Ea-l întoarce, curăţindu-l de lumeştile-i păcate.

Palamarul ce slujeşte pământească zeitate

În Olymp îl ia şi-l duce, jertfa zeilor fierbinte.

Şi în râsuri nesfârşite, artificie de glume,

În vorbiri spirituale, observaţii învăţate,

Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate,

În divină nepăsare, ei stau jertfa s-o consume.

Vai! de ce nu ţine nimeni o oraţie funebră

Şi nu-ntoană-un De profundis pentru soarta-i mucenică!

Peste-a raclei porţelane nici o lacrimă nu pică.

Inima zeilor lumii, de ingrată, e celebră.

Ori n-au fost eroi în lume, înţelepţi şi virtuoşi –

Unii-n lupte pentru bine a lor sânge şi-l vărsară,

Ceilalţi lângă lampa albă sânta viaţă-şi consumară

Să-i lumineze – ca să aibă soarta bietului cucoş?

Oare el nu are asemeni soarta oricărei fiinţe?

Suferinţele unuia bucurii le sunt altora;

Viaţa multora se stinge spre-a hrăni viaţa multora

Şi mâncarea reciprocă e-a istoriei fiinţă.

Bietul rac! De viu l-aruncă ca să fiarbă-n vinul cald.

Câte sufere? – ce-i pasă celui care nu e rac!

Ce îi pasă păsăruicii ce munceşte pe-un gândac

Sau păianjenul, ce suge capul muştei de smarald.

Păsăruica ia în sine simţul, gândul dintr-un greier

Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet -navuţeşte…

Şi cucoşul care moare naşte-n cel ce-l mistuieşte,

Cine ştii ce simţ în suflet, cine ştii ce gând în creier.

Dar sultanul spre durerea puiculiţei lui naive,

Ce-omorî în duel pe-un tânăr de-o speranţă-atât de mare,

La răcoare-i pus sărmanul, ca să cugete-n mustrare

L-ale codicii penale paragrafe respective.

Deci puicuţa văduvită singuric-acum rămâne.

‘N-început îşi plânge soarta şi părea nemângâiată;

Dar curând cucoşi mai tineri împlu partea neocupată

A duioasei inimioare de amor şi jale pline.

Ea învaţă ca să uite. Ca marchiza de Châtelet,

Care pe Voltaire bătrânu-nlocui cu Saint-Lambert.

Pentru inima-i vicleană cucoşeii nu se cert,

Căci din tânăr în mai tânăr în-academia-i îi ié.

În curând ea pierde-n curte tot al noutăţii farmec.

Nu-i cucoş ce nu-i luase tot ce-o puică poate da,

În curând alte găini al ei nimb l-întuneca,

Cum odată-l întrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.

În zădar le imputează a lor gânduri senzuale.

„De – răspunde cu-ironie unul din amanţii foşti –

Inima-mi întreag-a ta e – dar ce vrei – noi suntem proşti,

Simţul îmblă dup-o carne mai tânără şi mai moale.”

În curând cade pe gânduri, deveni curând bigotă;

Cum se-ntâmplă, din Phrinee deveni călugăriţă.

Limba-i îmblă, ascuţită ca la vechea-i protectriţă –

Poiata afuriseşte şi ograda poliglotă.

Şi atunci găinăreasa de căderea-i se îndură:

Despărţi găinărimea cu viaţă imorală

De chilia solitară a puicuţei, ce îşi spală

A trecutului păcate prin asceza cea obscură.

Ea căta societatea părinţelului Chirilă,

A claponului lugubru cu humorul lui de bute;

El iubeşte-n ea ideea frumuseţii cei trecute,

În matroana desflorită vede încă pe copilă.

Ea vedea în înţeleptul cu-arătare reverendă

Prototipul cucoşimii, pe-al cucoşilor cucoş,

Când cu flori de-oratorie şi cu ochi bisericoşi,

Adâncit platonizează în tiradă somnolentă.

Astfel dar fini şi dânsa drumul sorţii pământene:

Arde lumânarea vieţii până la un căpiţel.

Şi acum la bătrâneţe, să-l uzeze şi pe el,

Ea drept candelă l-aprinde fiinţei suprapământene.

Untdelemnu-n sânt-pretinsa vatră a bigoteriei

E acelaşi ce-n amoruri pământene-a licurit;

Duhul sfânt în chip de porumb nu din cer s-a pogorât

Ci mai jos de brâu l-avuse Iosif şi l-a dat Mariei.

Iară voi, ce-n nopţi când luna peste vârfuri de copaci

Ca un scut de-argint răsare, împlând lungile alee

C-umbre negre şi dungi albe – urmăriţi pe vreo femeie,

Supusând sub a ei poale mult mai mult decât doi craci;

Voi, ce-uniţi tot universul în zâmbirea minţii scurte,

Ce cătaţi gândiri de înger -n-ochii mari, cari vă par

Două nopţi însprâncenate, – vie-vă-n minte măcar

Cum că demonul din ochii-i e acelaşi de sub burtă.

Ah, gândiţi o clipă numai la suliţa cu vârf roş

Şi la rana ce o face, sângele-inocent ce-l varsă –

Ca să vezi câte iluzii minte inima cea arsă,

Pe când dona e-o găină şi seniorul un cucoş.

Deci dară, boieri de cinste – că-mi făcui tot boierescul

Mai cu rime, mai cu vorbe, când de samă, când de clacă;

Am ajuns la deci – mă scarpin – închid cartea mea posacă

Şi cu multă plecăciune vi se-nchină

– Minunescu.

Pergole retractabile