Apari să dai lumină - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 112 de voturi
Apari să dai lumină

Apari să dai lumină arcatelor fereşti,

Să văz în templu-i zâna cu farmece cereşti.

Prin vremea trecătoare luceşte prea curat

Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.

Privi-te-voi cu ochii în lacrimi fierbinţi…

O, marmură, ai milă de-a mele rugăminţi!

Îndură-te şi lasă privirea-mi s-o consul

La alba strălucire a gâtului tău gol,

La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc,

La noaptea cea adâncă din ochiul tău ceresc,

Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori…

O, marmură, ai milă de ochii-mi rugători!

Aş vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ţi scald,

În dulcea-nfiorare a sufletului cald,

Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt,

Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt,

Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci…

O, marmură, ai milă de stingerea-mi pe veci!

Ca iarna cea eternă a Nordului polar

Se-ntinde amorţirea în sufletu-mi amar,

Nimic nu luminează astei pustietăţi,

Doar sloiurile par ca ruine de cetăţi,

Plutind de asprul viscol al morţii cei de veci…

Tu ramură-nflorită… pe visul meu te pleci!

Din lumea de mizerii şi fără de-nţeles

Cu ochii cei de gheaţă ai morţii m-am ales

Şi totu-mi pare veşted, căzut şi uniform.

Sunt însetat de somnul pământului s-adorm,

Încât numai de nume îmi pare că exist…

Tu doar răsari c-un zâmbet în visul meu cel trist!

Cu ochii tăi de înger mă mângâi şi mă minţi,

Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinţi,

De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,

Cum nu se află-n lumea aceasta nicăieri,

Căci este umbra blând-a iubirii cei de veci,

Ce trece cu întreaga-i putere, pe când treci!

Nici luna plutitoare, nici stelele din cer

N-or să pătrundă-n lumea trecutelor dureri,

N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi,

Măcar să am de-acuma o sută de vieţi,

Căci sufletu-mi de-atuncea e-atât de-ntunecat…

Doar ochii tăi de înger în visul meu străbat!

Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad

Iluzii ca şi frunza pe undele de vad,

Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg,

Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,

Pustiul şi urâtul de-a pururi mă cuprind…

Doar braţele-ţi de marmură în visul meu se-ntind!

Precum corăbii negre se leagănă de vânt

Cu pânzele-atârnate departe de pământ,

Cum între cer şi mare trec pasările stol,

Trec gândurile mele a sufletului gol,

Întind ale lor aripi spre negre depărtări…

Tu numai eşti în visu-mi luceafărul pe mări.

Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci

Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci

Şi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;

Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,

Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist…

O, marmură, ai milă de sufletul meu trist!

Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,

Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas…

Visez, ori e aievea? Tu eşti în adevăr?

Tu treci cu mâna albă prin viţele de păr?

Dacă visez, mă ţine în vis, privindu-mi drept…

O, marmură, ai milă să nu mă mai deştept!