Codru şi salon - de Mihai Eminescu

Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala

Şi muzică-i şi visuri şi farmec îndelung.

În ochii unui tânăr sădită e răceala

Şi note cât de blânde în inimă-i n-ajung.

Amicul cel de-o vrâstă păharul lui îl împle

Şi-l cheamă şi pe dânsul la masa unde beau;

Pe mâinile-amândouă el ţine a lui tâmple,

Se uită pe fereastră cum ninge-ncet… mereu.

Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă,

Cum vântul farmă ramuri azvârlindu-le în fereşti,

Atunci i se năzare un vis frumos… şi parcă

Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti.

Colo în depărtare e valea lui natală,

Cu codri plini de umbră, cu râpe fără fund,

Unde izvoare albe murmură cu sfială

Şi scapăr-argintie lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să mai vadă colibele de paie

Prin stânci încuibate, ce mai că se prăval,

Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,

Se ridica prin codri din fruntea unui deal.

Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică,

În ea un pat de scânduri, muşchi verde de covor,

Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică

Cu fruntea lui cea stearpă pierzându-se în nor.

Ar vrea să rătăcească câmpia înflorită,

Unde ale lui zile din visuri le-au ţesut;

Unde-nvăţa din râuri o viaţă liniştită,

Părând să n-aibă capăt, cum n-are început.

Mama-i ştia atâtea poveşti, pe câte fuse

Torsese în viaţă… deci ea l-au învăţat

Să tâlcuiască semne şi-a păsărilor spuse

Şi mormura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,

În dulcele-nmiitul al paserilor grai,

În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare

Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,

De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase

O întreagă împărăţie în cuib legănător,

A firii dulce limbă de el era-nţeleasă

Şi îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.

Visa copilul… Fruntea-i de-o stâncă răzimată,

Privea uimit în râul ce spumega amar,

Şi arunca vreo piatră în apa-nvolburată.

Râdea, cânta degeaba… plângea chiar în zădar.

El vede ierburi nalte în mândră zi cu soare.

Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin

Prin iarba mare trece ş-aminte luătoare

Pliveşte flori albastre şi fire de pelin.

Cunună împleteşte, o-ncaieră sălbatec

În pletele umflate, în părul încâlcit

Şi ochii râd în capu-i şi faţa-i e jeratec –

A lanurilor zână, cu chip sumeţ, răstit.

Apoi în codru trece şi cântă doina dragă.

Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,

El sună-n codru verde, trezeşte lumea-ntreagă,

Picioarele-i desculţe îndoaie flori pe jos.

„Ah! cum nu sunt – ea strigă – o pasăre măiastră

Cu penele de aur ca pasările-n rai;

La Sfânta Joi m-aş duce, aş bate în fereastră

Cu ciocul şi i-aş zice cu rugătorul grai:

Să-mi dea-un măr, în care închisă e o lume,

Palat frumos la munte, în codri înfundat,

Ş-un făt-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,

Din sânge şi din lapte – fecior de împărat!”

Ea cântă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă.

O ploaie de flori albe se scutură pe ea,

Un flutur se înalţă, cu sete ea-l alungă,

Cu mâna crengi îndoaie şi glasu-i răsuna.

Apoi şi-aduce aminte… era o zi frumoasă…

El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc…

Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă,

Îşi pleacă ochii timizi şi el a stat pe loc…

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte.

Destul că nu mai este… şi chipul ei cel blând,

Zâmbirea-i sfiicioasă şi ochiul ei cuminte

Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă o dată

Să vadă lunca verde, departe valea-n flori,

Unde ades pe braţu-i, în noaptea înstelată,

Şedea pe stânca neagră spunându-i ghicitori.

Da, ghicitori, enigme. Ce ştia el pe-atunce

De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi?

În lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunci,

Părea că vede zâne cu păr de aur roş.

Şi trestia cea naltă vuind de vânt mai tare…

La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,

Când reţele din codru pe creţii apei clare,

Scăldându-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi.