Demonism - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 116 de voturi
Demonism

O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie

Bătute-n ea şi soarele-i fereastra

La temniţa vieţii. Prin el trece

Lumina frântă numai dintr-o lume

Unde-n loc de aer e un aur,

Topit şi transparent, mirositor

Şi cald. Câmpii albastre se întind,

A cerurilor câmpuri potolind

Vânăta lor dulceaţă sub suflarea

Acelui aer aurit.

Acolo stă la masa lungă, albă,

Bătrânul zeu cu barba de ninsoare

Şi din păhare nalte bea auroră

Cu spume de nori albi. Şi îngeri dulci

În haine de argint, frunţi ca ninsoarea,

Cu ochi albaştri cari lin lucesc

Şi-ntunecat în lumea cea solară,

Cu sânuri dulci, ca marmura de netezi,

Îi mângâi barba lungă, – şi reazim capul

De umerii bătrâni cuprinşi de plete.

Şi colţuroasa-i roşie coroană,

De fulger împietrit, luceşte-n aer

Sălbatec. Iar un înger… cel mai blând,

Îngenuncheat l-a lui picioare cântă

Pe arfa sa şi aerul roşeşte

De voluptatea cântecului său…

Nu credeţi cum că luna-i lună. Este

Fereastra cărei ziua-i zicem soare.

Când îngeri cântă de asupra raclei

În lumea cerurilor – ele-albesc.

Şi nu mai pătrund raze aurite

Prin vechi oblon – ci raze de argint

Şi pe pământ ajung ţăndări duioase

Din cântecul frumos – dar numai ţăndări…

Ici în sicriu, sub cel capac albastru

Şi ţintuit şi ferecat cu stele,

Noi viermuim în mase în cadavrul

Cel negru de vechime şi uscat

Al vechiului pământ care ne naşte –

Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate,

Greţoase în deşertăciunea lor.

Este un ce măreţ în firea noastră,

Dar acel ceva nu din noi răsare,

O moştenim de la Titanul mort,

De la pământ, în care ne nutrim.

În moartea lui e ceva sfânt şi mare,

E o gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă

Pentru ce el fu condamnat la moarte.

Viaţa noastră e o ironie,

Minciuna-i rădăcina ei. Dorinţa

De-a fi şi de-a avea singur tot ce este

Principiul e de înflorire a ei.

În van pământul mort ne-nspiră câteodată

Din sântul suc al stinsei sale vieţi

Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală:

Întoarcerea la fire şi dreptate.

Noi nu-l pricepem… o-ncercăm adese

Dar n-o putem. Făcuţi suntem

După asemănarea-acelui mare

Puternic egoist, carele singur

Îmbrăcat în mărirea-i solitară

Ridică-n cer înnourata-i frunte.

În van voim a reintra-n natură,

În van voim a scutura din suflet

Dorinţa de mărire şi putere,

Dorinţa de a fi ca el în lume:

Unici. Şi această dorinţă,

Temei la state, naţiuni şi cauza

Războaielor cumplite care sunt

Paşii istoriei, acest e… răul.

Să nu ne înşelăm. Impulsul prim

La orice gând, la orişice voinţă,

La orice faptă-i răul. însă

Atuncea când ne naştem, răsăriţi

Abia din carnea vechiului Titan,

Noi suntem buni – până suntem copii.

O binefacere ne dă pământul,

Nepreţuită-n duioşia ei,

El ne permite ca să ne întoarcem

Dup-o viaţă vană, zgomotoasă,

În sânul lui – în sânul lui şi-al păcii.

El ne-a şi pus, bătrân-duiosul tată,

Adânc în suflet o dorinţă dulce

Şi de-ntrebăm aceast-enigmă scumpă

Ce însemnează şi dacă voim

A o pricepe, ea răspunde: pace.

Da! pace căutăm fără s-o ştim.

Ce n-o luăm de la-nceput? De ce

O căutăm în luptă? Căci în lupte

Nu e decât victorie pe de o parte,

Cădere pe de alta – nedreptate.

Şi din viaţa noastră, întemeiată

Pe rău şi pe nedrept şi pe minciună,

Şi din ştiinţa morţii – a renturnării

În corpul mort, din care am ieşit,

Se naşte veşnica nefericire.

Suntem copii – etern nefericiţi.

Dar în zădar, căci suntem după chipul

Şi asemănarea lui. Noi suntem răi

Fără de a avea puterea lui. Răi putem fi

Mai ca şi el – dară din neputinţă

Se naşte ironia vieţii noastre.

În van Titanul mort, ce ne-a născut

Binele ni-l voieşte; în zădar

Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări

Strălucitoare, varii, -mbălsămate,

În flori, în râuri, în glasul naturii

Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.

În van. Viaţa, sufletul, raţiunea

– Scânteia care o numim divină –

Ne face a ne înşela asupra firii

Şi-a nu o înţelege…

O, demon, demon! Abia-acum pricep

De ce-ai urcat adâncurile tale

Contra nălţimilor cereşti;

El a fost rău şi fiindcă răul

Puterea are de-a învinge… învinse.

Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.

Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:

El e monarc şi nu vrea a cunoaşte

Decât voinţa-şi proprie şi-aceea

E rea. Tu ai crezut, o, demon,

Că în dreptate e putere. – Nu,

Dreptatea nu-i nimic făr-de putere.

Cătat-ai aliaţi între titanii

Ce brăzdau caosu-n a lor răscoală,

Ai înzestrat pământul cu gândiri,

L-ai înarmat cu argumente mari

Contra lui Ormuz.

Şi el ca tine a devenit rebel,

Se zvârcoli spre ceruri spre-a le sparge,

Mişcând aripile-i de munţi de piatră,

Puterea sa cumplită – contra Lui.

Dar deturnat el recăzu în caos –

Cadavru viu, l-înveli într-o raclă

Albastră.

Titan bătrân, cu aspru păr de codri,

Plânge în veci pe creţii feţii sale

Fluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort;

Uscat… stors de dureri este adâncu-i –

Şi de dureri a devenit granit.

A lui gândiri încremeniră reci

În fruntea sa de stânci şi deveniră:

Rozele dulci rubine; foile,

Smaralde, iară crinii,

Diamante. Sângele său

Se prefăcu în aur, iară muşchii

Se prefăcură în argint şi fier.

Din carnea-i putrezită, din noroi

S-au născut viermii negrului cadavru:

Oamenii.

Spre a-l batjocori până şi-n moarte

Ne-am născut noi, după ordin divin,

Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul

Bătrân cu comica-ne neputinţă,

Să râdă-n tunet de deşertăciunea

Viermilor cruzi, ce se aseamănă cu el,

Să poată zice-n cruntă ironie:

Pământ rebel, iată copiii tăi!