Eco - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 183 de voturi
Eco

Cu-ncetu-nserează şi stele izvorăsc

Pe-a cerului arcuri măreţe.

În umede lanuri de-albastru ceresc,

Merg norii cu hainele creţe

Şi stâncile rar

Ca stâlpii răsar,

Negriţi şi-ndoiţi de furtună

în lună.

Diamant e în aer, în codri – miros

Şi umbră adânc viorie;

Şi luna-i a cerului scurt argintos

Şi stele păzesc în tărie

Şi văile sunt

în aburi de-argint

Pierdute-ntr-al doinelor şuier

Din fluier.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,

Din ceaţa pustie şi rece,

Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,

Cu clipa gândirii se-ntrece

Şi calu-i turbat

Zbura necurmat,

Mânat ca de-a spaimelor zână

Bătrână.

Pe umeri de munte, din stânci de bazalt

Castelul de nalţă, se-ncruntă,

Şi-a murilor muche şi creştetu-i nalt

De nouri şi ani se încăruntă,

Dar astăzi e viu

Şi-n glas auriu

Răsună din umbra cea mare

Cântare.

În mii de lumini ferestrele-i ard,

Prin cari se văd trecătoare,

Prin tactul cântării pierdute de bard,

Ivindu-se umbre uşoare;

Trec albe ca-n vânt

Dulci neguri de-argint,

Palatul plutea în magie

Aurie.

Ca cerbul uimit ce prin creştet de stânci

E-urmat de săgeat-arzătoare,

Din căi năruite, din gârle adânci,

Fugarul în tropot răsare

Cu nara arzând

Cu coama pe vânt,

O dată-ncă pinten l-împunge

Şi-ajunge.

Iar tânărul sare uşor de pe el

Şi prundul sub pasu-i răsună.

Frumos ca din basme şi tras prin inel

Şi nalt ca şi bradul din lună,

C-un salt a suit

Al bolţii granit.

Urcat într-un arc de fereastră

Adastă.

Mantaua lui neagră în lună s-a întins

De pare-o perdea în fereastră

Şi gratii de fier a lui mână-a cuprins

Uitându-se-n sala cea vastă.

Pe stânci de bazalt

Stă calu-i înalt

Şi coama-i i-o umflă în lună

Furtună.

Sala-i ca aerul scăldat în soare,

Muiat de-a florilor suflet răcoare.

În ea frumoasele fiinţe albe

Par gânduri palide din visuri dalbe.

De-umărul junilor de reazim, zboară,

De raze umede ochii-s izvoare,

Ca-n vânt se leagănă zveltele poze

Prin păr ce flutură cununi de roze…

Şi beţi de muzică plutesc ca vântul,

Jocul e repede, încet e cântul

Şi pe când sufletul stă de beţie

Plutesc fiinţele… o vijelie…

Până ce aria dispare, trece…

O rază timidă în ziua rece.

Apoi perechile stând risipite

S-adun în grupele orânduite

Şi din amestecul de vise dalbe,

Din trecătoarele fiinţe albe,

Iese ca aria dintre suspine

Regina albelor nopţii regine,

Sau cum din zilele poetic june

A idealului iese minune.

Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,

Cunună-n undele-i se furişează,

Se-ndoaie talia-i în albă haină

Parcă-i o timidă a nopţii taină.

Pe-o liră gingaşă şi argintie

Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie,

Prin blânde notele lirei de-amor

Glasul ei tremură dulce uşor:

Prin bolta ferestrei înguste

Mă uit într-al văilor rai,

Cum codrii în cale-i supune

Furtuna, copila de crai.

Prin păru-i de aur, coroană

Cu colţuri în fulger şi jar,

Ea apele-n cale-i aplană

Şi-ndoaie bătrânul stejar.

Prin poarta îngustă din murii

Grădinii, cetăţii-mi din stânci,

Cobor în adâncul pădurii

Unde-izvoarele murmur adânci.

Prin nourii rupţi trece luna

Şi-n sufletu-mi dor a pătruns.

Şi părul mi-l umflă furtuna

Şi ochii-mi se-neacă de plâns.

Doresc doar ca în fundul mării

Să mă ia cu sine-n sarai,

În nalte albastrele sale,

Furtuna, copila de crai.

Doresc ca să intru cu luna

În dome de nouri, ce pier –

Doresc cu popoare de stele

Să merg drumul mare din cer.

Ce caut eu nu vă ştiu spune,

Eu singură nu ştiu ce vreu,

Atât e de tainic ascunsă

Dorinţa în sufletul meu.

Mi-e ciudă pe frunza cuminte,

Pe vorbareţe valuri de râu,

Ele-mi spun ce doreşte-al meu suflet,

Ce singură eu nu ştiu.

Şi flori şi crengi şi stele

În ciuda mea taine îmi spun –

Ah! cum le-aş smulge pe toate

Să fac din ele cununi.

În codru o creangă se-ndoaie,

O poartă prin frunze, şi-n prag

Un chip cu ochi mari se iveşte –

Ah! cum mi-ar putea fi de drag.

Un murmur feeric dezmiardă voios

A sălii tăcere senină.

Din bolta ferestrei arcată pompos

S-aude vibrând mandolină

Şi-un eco uşor

Petrece cu-amor,

Cu dulcea vibrare de strune,

Ce spune.

Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules

Din unde, din munte, din vale,

Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres

Alunecă-n cântecu-i moale

Ş-al coardelor grai,

Frumos ca din rai,

Amestecă-n vorbe de miere

Durere:

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc – stele le scapără-n cale,

Apele plâng clar izvorând în fântâne –

Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Umezi se nasc stele pe bolta senină –

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşini vechi, casele-n lună ridică,

Scârţăie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp, toaca răsună mai tare –

Clopotul vechi împle cu glasul lui seara,

Sufletul meu arde d-iubire ca para.

Ah! în curând valea şi satu-amuţeşte,

Ah – în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi spune-ţi-oi cum îmi eşti dragă!

Te-i rezema, dulce copil, de-al meu umăr –

Şi fir cu fir păru-ţi aurit am să-l număr,

Ap-am să beau din a ta gură frumseţe,

Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândeţe.

Îmbrăţişaţi noi vom şedea la tulpină,

Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,

Ce-alături cresc dulci şi rotunzi ca şi rodii –

Stelele-n cer mişcă-auritele zodii.

Ne-om rezema capetele-unul de altul

Şi surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm – astfel de noapte bogată

Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

……………………………………………

Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,

De nouri grămezi se adună

Şi unul pe altul, măiestru urcat,

Ei par o cetate în lună.

Şi bolţile-n muri

Şi stâlpii sunt suri,

Lumina prin arc de fereastră

E-albastră.

În halele-albastre – înstelatele bolţi –

Te uiţi prin coloane de nouri

Şi luna ieşind dintr-a stâncilor colţi

Le împle cu mii de tablouri.

Lumina-i de-argint

în nouri s-a frânt

Şi se-ncheagă prin naltele dome

Fantome.

În hainele albe de neguri de-argint

Şi creţii de roze purpure,

Şi părul pe frunte cu stele e prins,

Ca îngerii albe şi pure –

Prin gene de nor,

Ca visuri strecor,

Ducând înstelata lor viaţă

Prin ceaţă.

Un şuier în noapte, prin codri, un vânt,

Un freamăt – şi totul dispare…

Şi nori se-ncreţesc risipiţi şi s-avânt.

În lună stau stâncile rare –

Iar junele-iubit

E-un brad putrezit

Pe trunchi de granit, pe ruine

Bătrâne.