Eco - de Mihai Eminescu

Cu-ncetu-nserează şi stele izvorăsc
Pe-a cerului arcuri măreţe.
În umede lanuri de-albastru ceresc,
Merg norii cu hainele creţe

Şi stâncile rar
Ca stâlpii răsar,
Negriţi şi-ndoiţi de furtună
în lună.

Diamant e în aer, în codri – miros
Şi umbră adânc viorie;
Şi luna-i a cerului scurt argintos
Şi stele păzesc în tărie

Şi văile sunt
în aburi de-argint
Pierdute-ntr-al doinelor şuier
Din fluier.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceaţa pustie şi rece,
Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirii se-ntrece

Şi calu-i turbat
Zbura necurmat,
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.

Pe umeri de munte, din stânci de bazalt
Castelul de nalţă, se-ncruntă,
Şi-a murilor muche şi creştetu-i nalt
De nouri şi ani se încăruntă,

Dar astăzi e viu
Şi-n glas auriu
Răsună din umbra cea mare
Cântare.

În mii de lumini ferestrele-i ard,
Prin cari se văd trecătoare,
Prin tactul cântării pierdute de bard,
Ivindu-se umbre uşoare;

Trec albe ca-n vânt
Dulci neguri de-argint,
Palatul plutea în magie
Aurie.

Ca cerbul uimit ce prin creştet de stânci
E-urmat de săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din gârle adânci,
Fugarul în tropot răsare

Cu nara arzând
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Şi-ajunge.

Iar tânărul sare uşor de pe el
Şi prundul sub pasu-i răsună.
Frumos ca din basme şi tras prin inel
Şi nalt ca şi bradul din lună,

C-un salt a suit
Al bolţii granit.
Urcat într-un arc de fereastră
Adastă.

Mantaua lui neagră în lună s-a întins
De pare-o perdea în fereastră
Şi gratii de fier a lui mână-a cuprins
Uitându-se-n sala cea vastă.

Pe stânci de bazalt
Stă calu-i înalt
Şi coama-i i-o umflă în lună
Furtună.

Sala-i ca aerul scăldat în soare,
Muiat de-a florilor suflet răcoare.
În ea frumoasele fiinţe albe
Par gânduri palide din visuri dalbe.

De-umărul junilor de reazim, zboară,
De raze umede ochii-s izvoare,
Ca-n vânt se leagănă zveltele poze
Prin păr ce flutură cununi de roze…

Şi beţi de muzică plutesc ca vântul,
Jocul e repede, încet e cântul
Şi pe când sufletul stă de beţie
Plutesc fiinţele… o vijelie…

Până ce aria dispare, trece…
O rază timidă în ziua rece.
Apoi perechile stând risipite
S-adun în grupele orânduite

Şi din amestecul de vise dalbe,
Din trecătoarele fiinţe albe,
Iese ca aria dintre suspine
Regina albelor nopţii regine,

Sau cum din zilele poetic june
A idealului iese minune.
Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furişează,

Se-ndoaie talia-i în albă haină
Parcă-i o timidă a nopţii taină.
Pe-o liră gingaşă şi argintie
Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie,

Prin blânde notele lirei de-amor
Glasul ei tremură dulce uşor:
Prin bolta ferestrei înguste
Mă uit într-al văilor rai,

Cum codrii în cale-i supune
Furtuna, copila de crai.
Prin păru-i de aur, coroană
Cu colţuri în fulger şi jar,

Ea apele-n cale-i aplană
Şi-ndoaie bătrânul stejar.
Prin poarta îngustă din murii
Grădinii, cetăţii-mi din stânci,

Cobor în adâncul pădurii
Unde-izvoarele murmur adânci.
Prin nourii rupţi trece luna
Şi-n sufletu-mi dor a pătruns.

Şi părul mi-l umflă furtuna
Şi ochii-mi se-neacă de plâns.
Doresc doar ca în fundul mării
Să mă ia cu sine-n sarai,

În nalte albastrele sale,
Furtuna, copila de crai.
Doresc ca să intru cu luna
În dome de nouri, ce pier –

Doresc cu popoare de stele
Să merg drumul mare din cer.
Ce caut eu nu vă ştiu spune,
Eu singură nu ştiu ce vreu,

Atât e de tainic ascunsă
Dorinţa în sufletul meu.
Mi-e ciudă pe frunza cuminte,
Pe vorbareţe valuri de râu,

Ele-mi spun ce doreşte-al meu suflet,
Ce singură eu nu ştiu.
Şi flori şi crengi şi stele
În ciuda mea taine îmi spun –

Ah! cum le-aş smulge pe toate
Să fac din ele cununi.
În codru o creangă se-ndoaie,
O poartă prin frunze, şi-n prag

Un chip cu ochi mari se iveşte –
Ah! cum mi-ar putea fi de drag.
Un murmur feeric dezmiardă voios
A sălii tăcere senină.

Din bolta ferestrei arcată pompos
S-aude vibrând mandolină
Şi-un eco uşor
Petrece cu-amor,

Cu dulcea vibrare de strune,
Ce spune.
Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,

Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Alunecă-n cântecu-i moale
Ş-al coardelor grai,
Frumos ca din rai,

Amestecă-n vorbe de miere
Durere:
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc – stele le scapără-n cale,

Apele plâng clar izvorând în fântâne –
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.
Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Umezi se nasc stele pe bolta senină –
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.
Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşini vechi, casele-n lună ridică,

Scârţăie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp, toaca răsună mai tare –

Clopotul vechi împle cu glasul lui seara,
Sufletul meu arde d-iubire ca para.
Ah! în curând valea şi satu-amuţeşte,
Ah – în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-oi cum îmi eşti dragă!
Te-i rezema, dulce copil, de-al meu umăr –
Şi fir cu fir păru-ţi aurit am să-l număr,

Ap-am să beau din a ta gură frumseţe,
Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândeţe.
Îmbrăţişaţi noi vom şedea la tulpină,
Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,

Ce-alături cresc dulci şi rotunzi ca şi rodii –
Stelele-n cer mişcă-auritele zodii.
Ne-om rezema capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm – astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?
……………………………………………
Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,

De nouri grămezi se adună
Şi unul pe altul, măiestru urcat,
Ei par o cetate în lună.
Şi bolţile-n muri

Şi stâlpii sunt suri,
Lumina prin arc de fereastră
E-albastră.
În halele-albastre – înstelatele bolţi –

Te uiţi prin coloane de nouri
Şi luna ieşind dintr-a stâncilor colţi
Le împle cu mii de tablouri.
Lumina-i de-argint

în nouri s-a frânt
Şi se-ncheagă prin naltele dome
Fantome.
În hainele albe de neguri de-argint

Şi creţii de roze purpure,
Şi părul pe frunte cu stele e prins,
Ca îngerii albe şi pure –
Prin gene de nor,

Ca visuri strecor,
Ducând înstelata lor viaţă
Prin ceaţă.
Un şuier în noapte, prin codri, un vânt,

Un freamăt – şi totul dispare…
Şi nori se-ncreţesc risipiţi şi s-avânt.
În lună stau stâncile rare –
Iar junele-iubit

E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrâne.