Filosofia copilei - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 177 de voturi
Filosofia copilei

Glasul plăcerii dulce iubit

Cheamă gândirea pe a mea frunte,

Ce zboară tainic ca şi o luntre

În oceanu-i nemărginit.

Stelele toate angeli îi par,

Angeli cu aripi strălucitoare,

A căror inimi tremurătoare

Candele d-aur nouă mi-apar.

Falnică-i pare legea Creării,

Lumi ce de focuri în lumi înot,

Candele aprinse lui Zebaot,

Ce ard topirii şi reînvierii.

Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce

Îi pare legea de a iubi,

Fără ea nu e de a trăi,

Fără ea omul ca stins se duce.

De-aceea nu voi ca eu să fiu

Pală idee-a Dumnezeirii,

Şotă copilă a nesimţirii,

Foc mort ce pare a arde viu.

Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume

O frunte albă să o dezmierd

Şi-n ea gândirea mea să o pierd,

Cum pierde-un ecou pribeagul nume.

Să-ncunun capul unui iubit

Cu vise d-aur în rai ţesute,

Până ce ginii necunoscute

Mi-ar rumpe lanţul d-a fi trăit.