Gemenii - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 151 de voturi
Gemenii

O candelă subţire sub bolta cea înaltă

Lumină peste regii cei dacici laolaltă,

Cari tăiaţi în marmură cu steme şi hlamide

Se înşirau în sală sub negrele firide,

Iar colo-n fruntea sălii e-un tron acoperit

C-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit.

Iar chipu-i – cel din urmă în lungul şir de regi –

Sub vălu-i ca pe-o umbră, abia îl înţelegi.

Deodată crâşcă fierul în dosu-unei firide.

A unei tainiţi scunde intrare se deschide,

De sub o mantă lungă se-ntinde o albă mână,

Ce ţine o făclie aprinsă de răşină,

Care îi bate-n faţă şi-i luminează chipul…

Pe-un stâlp tăiat, orologiul îşi picură nisipul.

Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni –

Ca umbra cu fiinţa sunt amândoi asemeni –

Încet înaintează, făclia şi-o ridică

Ş-urechea aţiind-o el asculta: „Nimica!

Un ceas mai am, şi iată că voi ajunge-n fine

Atât de sus în lumea creată pentru bine.

Creată pentru bine ne spun cărţile vechi,

De mii de ani ne sună legenda în urechi…

Şi am văzut virtutea găsind a ei răsplată,

Ce nu numai de oameni – de zei e invidiată,

Răsplată prea frumoasă: un giulgi şi patru scânduri.

De când văzui aceasta, am stat mereu pe gânduri:

Să-mi stâmpăr lăcomia? Pe lângă dulci izvoare

Să trec murind de sete pentru-o aşa comoară?

Pe când c-un om în lanţuri – de-i frate chiar, ce-mi pasă

Dacă-l împing în laturi? – O cale luminoasă

Înainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,

De-ale virtuţii bunuri să aibă singur parte.

Ei! Lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi,

Iar patimilor rele viclenii le dau preţ.

Sămânţa roditoare se cade ca să semeni.

Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni.

Voieşti ca să se-nchine cu toţi l-a tale oase,

Atunci învie într-înşii pornirea duşmănoasă,

Invidia şi ura botează-le virtuţi,

Numeşte-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuţi,

Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept,

Nebun zi-i celui nobil şi simplu celui drept,

Din patimi a mulţimii fă scară la mărire

Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire.

Cu laude mângâie deşertăciunea lor,

Din roiuri risipite vei face un popor

Şi sigur fii la rele de-a pururea urma-va,

Cu sânge şi cenuşă pământul presura-va…

Fereşte-te de una, să te păzească ceriul,

Să nu te-mpinge un demon a spune adevărul.

A spune: că nu-s vrednici decât de-adânc dispreţ,

Că pentru-o vorbă goală jertfeşti a lor vieţi,

Că-n tine nici îţi pasă măcar de-ale lor păsuri,

Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,

Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,

Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară.”

Deodată iar ascultă… se umflă a lui nări,

Aude glasuri multe şi paşi urcând pe scări,

Iar uşa de la mijloc dă aripile-n laturi,

De intră voievozii de ţări şi de olaturi,

În fruntea lor c-un preot bătrân… Iară moşneagul,

Cu laurul vecinic verde în păru-i alb, toiagul

De aur şi-l ridică: „Brigbelu, iată ora

Că-n numele mulţimii şi-n faţa tuturora,

Venii să chem de trei ori pe rege-n gura mare

Şi dacă nici acuma din umbră-i nu răsare,

Să-ţi oferim coroana, căci legea ne prescrie

Ca peste-un an nici tronul deşert să nu rămână,

Nici văduvă coroana de tâmpla cuvenită”.

Pe un tripod s-aduce căţuia aurită.

Cu făclii stinse-n mână-n genunche cad oştenii,

Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.

De fumul lor albastru se împle bolta naltă,

S-acopere mulţimea, iar flăcările saltă,

Toţi în genunchi cu groază ascultă în tăcere

Iar preotul începe cu glas plin de durere:

„În numele Celuia, al cărui vecinic nume

De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,

Când limba-i neclintită la cumpenele vremii,

Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei

Regeşti, şi pentru dânsa te chem – dacă trăieşti

O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsari de unde eşti.”

Pe ochi ţinând o mână făcliile-şi întind,

La sfântul foc din mijloc cu toţi şi le-aprind.

Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,

Iar braţele ridică făcliile în aer.

Iar preotul smunceşte c-o mână pânza fină

Ce-acopere statua de marmură senină

Şi ţesătura neagră de-un fin şi gingaş tort

Lăsând să cadă-n flăcări, şopteşte-adânc: – E mort!

Brigbelu se repede-n fereastră şi priveşte.

O mare de lumină pe-o clipă îl orbeşte,

El vede mii de facle lucind şi mii de suliţe,

Mulţimea şi ostaşii se-mping vuind pe uliţe,

Iar negre tac deasupra a capiştilor bolţi

Ş-ale cetăţii ziduri c-un turn la orice colţ.

S-a strecurat mulţimea şi sala-i iar pustie.

Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie…

Adânc fugiră ochii în cap, pierit e chipul,

Orologiul în uitare demult şi-a scurs nisipul,

Când iată o femeie mai albă ca omătul,

Ieşind încet din umbră, o-întoarce de-a îndărătul,

Priveşte cum din discul de aur iese fum

Şi zice rar şi rece: – Eşti mulţămit acum?

Atuncea el tresare şi ochii învârteşte.

Cum sta înainte-i naltă, privind o mistuieşte:

„O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,

Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept.

Ca zece morţi deodată durerile iubiri-s,

Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc, Tomiris.”

„Dar lasă-mă – ea strigă. – Ce galben eşti la faţă,

Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă.

Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură

Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură.

Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort!

Închide-l, ah, închide-l – privirea ta n-o port…”

„Dar, mă iubeşti, Tomiris – tu mă iubeşti atât,

Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”

„Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-eşti domn

Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.

Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe,

M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şarpe,

Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,

Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc”.

El o cuprinde… Faţa ei albă atuncea piere

Şi gura ei se strânge de-o stranie durere.

Ea ar ţipa şi glasul în gât i se îngaimă.

Ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă…

Şi cum stau mână-n mână… tresar, tot mai aproape

Se strâng şi peste ochii-i îşi lasă-a ei pleoape.

Din tainiţă adâncă părea c-aud un vaier.

Deasupra ei Brigbelu, nălţând făclia-n aer,

Îi zise:”O, iubito, din nou ţi se năzare.”

Iar ea mereu ascultă, ş-aude i se pare:

„Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată cu flori până în pământ

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt!”

Pergole retractabile