Întunericul şi poetul - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 107 de voturi
Întunericul şi poetul

ÎNTUNERICUL

Tu care treci prin lume străin şi efemer,

Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,

Poet gonit de râsuri şi îngheţat de vânt

Ce cânţi ca o stafie ieşită din mormânt,

Sfarmă-n stânca rece a ta nebună liră,

Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră,

Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plângi

Ca valul care cântă trecutul unei stânci,

Ce veştedă, bătrână se leagănă prin nori,

Când stânca e eternă şi valu-i trecător.

POETUL

Şi tu crezi, geniu negru, că fără scop şi ţintă

A lumii und-amară mă-neacă, mă frământă?

Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele,

Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele?

Voi să ridic palatul la două dulci surori,

La Muzică şi Dramă… în dalbe sărbători

Voi să le-ngân viaţa şi-n cupa lor aurie

Să torn zi şi-ntuneric, dureri şi bucurie,

Să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă,

Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă,

Şi muzica română chemând din munţii-n nouri,

Din stelele căzânde, din văile-n ecouri,

Din brazii ce suspină l-a iernii vijelie,

Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,

Chemând doina română, a inimilor plângeri,

A sufletului noapte, a dorurilor stingeri.

Românu-n trecut mare, e mare-n viitor!

Şi tu vrei ca poetul să fie trecător,

Pe-a ţării sale ţărmuri să n-aibă ce să cânte?

Dar nu-s colori destule în lume să-nveşmânte

A munţilor Carpatici sublime idealuri,

Ce-noată-n a lui suflet cum noată-n mare valuri,

Şi-n creierii-i aleargă de gânduri vijelii,

Cum ginii se sfarmă-n ruinele pustii.