Învierea - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 170 de voturi
Învierea

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,

Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;

Un singur glas îngână cuvintele de miere,

Închise în trătajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada,

Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă

Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,

Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe

Pătrunde tânguioasă puternicele bolţi:

„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,

Înveninând pre însuşi izvorul de vieţi.

Nimica înainte-ţi e omul ca un fulg,

Ş-acest nimic îţi cere o rază mângâioasă,

În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase

A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială

Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…

Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…

Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…

Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,

Cum din mormânt răsare Christos învingător,

Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări şi laude-nălţăm

Noi, Ţie Unuia,

Primindu-L cu psalme şi ramuri,

Plecaţi-vă, neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morţi,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte!”