La Heliade - de Mihai Eminescu

De mi-ar permite Apolon s-aleg dintre cunune,
Ghirlanda n-aş alege-o de flori plăpânde, june,
Ci falnica cunună a bardului bătrân;
Eu n-aş alege lira vibrândă de iubire,

Ci ceea care falnic îmi cântă de mărire,
Cu focul albei Veste aprinde al meu sân.
Ghirlanda ce se-nsoară cu silfele uşoare,
Pe fruntea inspirată, pe fruntea-nspirătoare,

De bucle-ncunjurată, blondine, undoind,
Plăcută-i a ghirlandă – sublimă însă este
Cununa cea de laur, ce sântă se-mpleteşte
Pe fruntea cea umbrită de bucle de argint.

Ca visul e cântarea ce-o-ntoană Eol dulce,
Când silfele vin jalnic prin lilii să se culce,
Să doarmă somn de îngeri pe sânul alb de flori,
Sublim însă e cântul când ţipă şi ia-n goană

Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă,
Şi spumegă ca furii şi urlă-ngrozitor.
Astfel îţi e cântarea, bătrâne Heliade,
Cum curge profeţia unei Ieremiade,

Cum se răzbun-un vifor zburând din nor in nor.
Ruga-m-aş la Erato să cânt ca Tine, barde,
De nu în viaţa-mi toată, dar cântecu-mi de moarte
Să fie ca „Blestemu”-Ţi să-l cânt, apoi să mor.