La Heliade - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 119 de voturi
La Heliade

De mi-ar permite Apolon s-aleg dintre cunune,

Ghirlanda n-aş alege-o de flori plăpânde, june,

Ci falnica cunună a bardului bătrân;

Eu n-aş alege lira vibrândă de iubire,

Ci ceea care falnic îmi cântă de mărire,

Cu focul albei Veste aprinde al meu sân.

Ghirlanda ce se-nsoară cu silfele uşoare,

Pe fruntea inspirată, pe fruntea-nspirătoare,

De bucle-ncunjurată, blondine, undoind,

Plăcută-i a ghirlandă – sublimă însă este

Cununa cea de laur, ce sântă se-mpleteşte

Pe fruntea cea umbrită de bucle de argint.

Ca visul e cântarea ce-o-ntoană Eol dulce,

Când silfele vin jalnic prin lilii să se culce,

Să doarmă somn de îngeri pe sânul alb de flori,

Sublim însă e cântul când ţipă şi ia-n goană

Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă,

Şi spumegă ca furii şi urlă-ngrozitor.

Astfel îţi e cântarea, bătrâne Heliade,

Cum curge profeţia unei Ieremiade,

Cum se răzbun-un vifor zburând din nor in nor.

Ruga-m-aş la Erato să cânt ca Tine, barde,

De nu în viaţa-mi toată, dar cântecu-mi de moarte

Să fie ca „Blestemu”-Ţi să-l cânt, apoi să mor.