Lasă-ţi lumea ta uitată - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 117 de voturi
Lasă-ţi lumea ta uitată

Lasă-ţi lumea ta uitată,

Mi te dă cu totul mie,

De ţi-ai da viaţa toată,

Nime-n lume nu ne ştie.

Vin’ cu mine, rătăceşte

Pe cărări cu cotituri,

Unde noaptea se trezeşte

Glasul vechilor păduri.

Printre crengi scânteie stele,

Farmec dând cărării strâmte,

Şi afară doar de ele

Nime-n lume nu ne simte.

Părul tău ţi se desprinde

Şi frumos ţi se mai şede,

Nu zi ba de te-oi cuprinde,

Nime-n lume nu ne vede.

Tânguiosul bucium sună,

L-ascultăm cu-atâta drag,

Pe când iese dulcea lună

Dintr-o rarişte de fag.

Îi răspunde codrul verde

Fermecat şi dureros,

Iară sufletu-mi se pierde

După chipul tău frumos.

Te desfaci c-o dulce silă,

Mai nu vrei şi mai te laşi,

Ochii tăi sunt plini de milă,

Chip de înger drăgălaş.

Iată lacul. Luna plină,

Poleindu-l, îl străbate;

El, aprins de-a ei lumină,

Simte-a lui singurătate.

Tremurând cu unde-n spume,

Între trestie le sfarmă

Şi visând o întreagă lume

Tot nu poate să adoarmă.

De-al tău chip el se pătrunde

Ca oglinda îl alege –

Ce priveşti zâmbind în unde?

Eşti frumoasă, se-nţelege.

Înălţimile albastre

Pleacă zarea lor pe dealuri,

Arătând privirii noastre

Stele-n ceruri, stele-n valuri.

E-un miros de tei în crânguri,

Dulce-i umbra de răchiţi,

Şi suntem atât de singuri

Şi atât de fericiţi!

Numai luna printre ceaţă

Varsă apelor văpaie,

Şi te află strânsă-n braţe,

Dulce dragoste bălaie.