Memento mori - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 124 de voturi
Memento mori

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,

Când a nopţii întunerec – înstelatul rege maur –

Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc,

Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,

Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,

Când în straturi luminoase basmele copile cresc.

Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri,

Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,

Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos,

Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină,

Unde sfinţii se preumblă în lungi haine de lumină,

Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos.

Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,

Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite

Te încerci a scoate lapte din a stâncii coaste seci;

Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur,

Alta unde cerci viaţa s-o întocmeşti, precum un faur

Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.

Las-să dorm… să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează.

Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază,

Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz,

Căci ş-aşa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;

De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne

Şi nimic nu-mi foloseşte de-oi cerca să rămân treaz.

N-au mai spus şi alţii lumii de-a ei rele să se lase?

Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?

Toate au trecut pe lume numai răul a rămas.

O, acele uriaşe, însă mute piramide

Cari stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite

Câte-au mai văzut şi ele – ce-ar vorbi de-ar avea glas.

Când posomorâtul basm – vechea secolelor strajă –

Îmi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă

Poarta naltă de la templul unde secole se torc –

Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalţi suiţi în stele,

Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,

Uriaşa roat-a vremii înapoi eu o întorc

Şi privesc… Codrii de secole, oceane de popoare

Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboară

Şi icoanele-s în luptă – eu privesc şi tot privesc

La vreo piatră ce înseamnă a istoriei hotare,

Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară

Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!

*

Colo stau sălbateci negri cu topoarele de piatră.

În pustiu aleargă vecinic, fără casă, fără vatră,

Cap de lup e-a lor căciulă, pe-a lor umeri, piei de urs;

Acolo închină idolatrul neînţelesul foc de lemne,

Colo magul lui îi scrie pe o piatră strâmbe semne

Să nu poat-a le-nţelege lungul secolelor curs.

Babilon, cetate mândră cât o ţară, o cetate

Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate

Şi pe ziduri uriaşe mari grădini suite-n nori;

Când poporul gemea-n pieţe l-a grădinii lungă poală

Cum o mare se frământă, pe când vânturi o răscoală,

Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori.

Acel rege – o lume-n mâna-i – schimbătoarea lui gândire

La o lume dă viaţă, la un secol fericire –

Din portalele-i de aur ca un soare răsărea,

Dar puternica lui ură era secol de urgie;

Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie?

Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă – dacă nu murea.

Asia-n plăceri molateci e-mbătată, somnoroasă,

Bolţile-s ţinute-n aer de columne luminoase

Şi la mese-n veci întinse e culcat Sardanapal;

Şi sub degete măiestre arfele cugetă mite,

După plac şi-mpart mesenii a cântării flori uimite,

Vinuri dulci, mirositoare şi femei cu chipul pal.

Azi? Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă:

Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,

Numai munţii, garduri de piatră stau şi azi în a lor post;

Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-şi alungă,

De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,

– Unde este? nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost.

*

Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur –

Peste el cerul d-Egipt, desfăcut în foc şi aur,

Pe-a lui maluri gălbui, şese, stuful creşte din adânc;

Flori, giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,

Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,

Alte roşii ca jăratic, alte-albastre, ochi ce plâng.

Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,

Păsări îmblânzite-n cuiburi, destind penele alese,

Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor;

Înecat în vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară,

Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară

Către marea liniştită, ce îneacă a lui dor.

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice –

Memfis, colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,

Mur pe mur, stâncă pe stâncă – o cetate de giganţi –

Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie,

Au zidit munte pe munte în antica lui trufie,

Le-a îmbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ

Şi să pară răsărită din visările pustiei,

Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei,

Ca un vis al mării sfinte, reflectat de cerul cald

Ş-aruncat în depărtare… Colo se ridic trufaşe

Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe,

Racle ce încap în ele fantazia unui Scald.

Se-nserează. Nilul doarme şi ies stelele din strungă,

Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă –

Cine-a deschis piramida şi-năuntru a intrat?

Este regele. în haină de-aur roş şi pietre scumpe,

El intră să vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe

A lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad.

În zădar guvernă regii lumea cu înţelepciune –

Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune –

În zădar caut-al vieţii înţeles nedezlegat.

Iese-n noapte şi-a lui umbră lung-întins se desfăşoară

Pe-ale Nilului mari valuri, – astfel pe-unde de popoară

Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat.

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,

Ale trestiilor sunet, ce sub luna ce pătrunde

Par a fi snopi gigantici de lungi suliţe de-argint –

Toat-a apei ş-a pustiei şi a nopţii măreţie

Se unesc să-mbrace mândru vechea-acea împărăţie,

Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint.

Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure

De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure;

Sufletul se îmbată-n visuri, cari-alunecă în zbor,

Palmii risipiţi în crânguri, auriţi de-a lunii raze,

Nalţă zveltele lor trunchiuri. – Noaptea-i clară, luminoasă,

Undele visează spume, cerurile-nşiră nori.

Şi în templele măreţe – colonade-n marmuri albe –

Noaptea zeii se preumblă în vestmintele lor dalbe

Ş-ale preoţilor cântec sună-n arfe de argint –

Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună,

Piramidele, din creştet, aiurind şi jalnic sună;

Şi sălbatic se plâng regii în giganticul mormânt.

În zidirea cea antică sus în frunte-i turnul maur.

Magul privea pe gânduri în oglinda lui de aur,

Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun.

El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite

Şi c-un ac el zugrăveşte cărăruşele găsite –

A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun.

Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate,

Regilor pătaţi de crime, preoţimii desfrânate,

Magul, gard al răzbunării, a citit semnul întors.

Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,

Astupând cu dânsu-oraşe, ca gigantice sicriuri

Unei ginţi, ce fără viaţă-ngreuia pământul stors.

Uraganu-acum aleargă pân-ce caii lui îi crapă –

Şi în Nil numai pustiul nisipişul şi-l adapă,

Aşternându-l peste câmpii cei odată înfloriţi;

Memfis, Theba, ţara-ntreagă acoperită-i de ruine,

Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine,

Sorind viaţa lor de basme prin câmpie nisipiţi.

Dar şi-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,

Noaptea, flamingo cel roşu, apa-ncet, încet pătrunde

Şi-acum luna arginteşte tot Egiptul antic;

Ş-atunci sufletul visează toată istoria străveche,

Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche –

Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.

Şi-atunci Memfis se ridică, argintos gând al pustiei,

Închegare măiestrită din suflarea vijeliei –

Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,

Povestindu-şi basme mândre mestecate numa-n stele

Despre-oraşul care iese din pustiile de jele.

Din pământ şi de sub mare, s-aud sunete ce cresc.

Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte,

Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere d-aur coapte –

Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,

Ce cu oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce

Sus, în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce.

Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte până-n zori.

*

Vezi Iordanul care udă câmpii verzii Palestine:

Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline,

Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim;

Codrii de măslin s-amestec printre lunci de dafin verde,

Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari – ş-apoi se pierde

În cetatea ce-n văi doarme – miticul Ierusalim.

Şi în Libanon văzut-am rătăcite căprioare

Şi pe lanuri secerate am văzut mândre fecioare

Purtând pe-umerele albe auritul snop de grâu.

Alte vrând să treacă apa cu picioarele lor goale

Ridicară ruşinoase şi zâmbind albele poale,

Turburând cu pulpe netezi faţa limpedelui râu.

Am văzut regii Iudeei în biserica măreaţă,

Unde marmura în arcuri se ridică îndrăzneaţă

Şi columnele înalte către cer pare c-arat;

Văzui pe David în lacrimi rupând haina lui bogată

Zdrobind arfa-i sunătoare de o marmură curată,

Genunchind să-i ierte Domnul osânditul lui păcat.

Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire

Şi făcând-o să răsune o psalmodică gândire,

Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;

El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină,

Soarele stătea pe ceruri auzind cântarea-i lină,

Lumea asculta uimită glasu-i dulce şi încet.

Dar ieşind din templul sacru lasă gândul lui să cadă,

Căci amorul îl aşteaptă cu-a lui umeri de zăpadă,

Raze moi în ochii negri – el dă lirei alt acord:

Căci femeile-l aşteaptă cu şireata lor zâmbire,

Brune unele ca gânduri din poveştile asire,

Alte blonde cu păr de-aur – vise tainice de Nord.

Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare

Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare;

În zădar rugaţi pieirea – muri se năruie şi cad!

Cad şi scări, ş-aurite arcuri, grinzi de cedru, porţi de-aramă

Soarele priveşte galben peste-a morţii lungă dramă

Şi s-ascunde în nori roşii, de spectacol speriat.

Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi-s sub ruine.

Pe Sion templul se sparge – nici un arc nu se mai ţine,

Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri.

Cedri cad din vârf de munte şi Livanul pustieşte,

Jidovimea risipită printre secole rătăceşte –

În pustiu se înalţă-n soare desfrunziţii palmieri…

*

O, lăsaţi să moi în ape oceanici a mea liră!

Să-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zâmbire,

Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur;

Să înalţ munţii Greciei, scânteind muiaţi de soare,

Cu dumbrave prăvălite peste coaste râzătoare

Şi cu stânci încremenite printre nouri de purpur.

Peste văile adânce repezite-n regioane

Nourate, stau ţinute templele multicoloane

Parcă munţii-n braţ de piatră le ridică şi le-arat

Zeilor din ceruri. Vulturi peste văi înnegurate,

Grei atârnă cu întinse aripi şi priviri ţintate

Supra lumii ce sub dânşii stă adânc, împrăştiat.

Astfel Grecia se naşte din întunecata mare.

Poartă-n ceruri a ei temple ş-a ei sarcini de ninsoare,

Cer frumos, adânc-albastru, străveziu, nemărginit;

Din coloanele de dealuri se întind văile pline

De dumbrave, de izvoare şi de râuri cristaline,

Cari lunec zdrumicate pe-a lor bulgări de granit.

Şi din turmele de stânci, risipite cu splendoare

Pe-ntinsori de codri negri rupţi de râuri sclipitoare,

Vezi oraş cu dome albe strălucind în verde crâng.

Marea lin cutremurându-şi faţa, scutur-a ei spume,

Repezind pe-alunecuşul undelor de raze-o lume,

Jos la poarta urbei mândre a ei sunete se frâng.

Mai albastră decât cerul, purtând soarele pe faţă,

Ea reflectă-n lumea-i clară toată Grecia măreaţă.

Câteodată se-ncreţeşte şi-şi întunec-al ei vis –

Nimfe albe ca zăpada scutur ap-albastră, caldă,

Se împroaşcă-n joacă dulce, mlădiindu-se se scaldă,

Scuturându-şi părul negru, înecându-se de râs.

Şi pe valuri luminoase oceanul lin le saltă,

Orice undă linguşeşte arătarea lor cea naltă,

Pe nisipul cald le-aruncă marea-n jocu-i luminos;

Oceanicele corpuri, ca statuie de ninsoare,

Strălucesc în părul negru, ce şi-l uscă ele-n soare

Pe-a lor perne nisipoase lenevite lănguros.

Apoi fug să-mpopuleze verdea noapte dumbrăveană

Şi vorbind mărgăritare culeg flori în a lor goană.

Dintr-o tuf-iveşte Satyr capu-i chel, barba-i de ţap,

Lungi urechi şi gura-i strâmbă, cârnu-i nas. – De sus îşi stoarce

Lacom poama neagră-n gură – pituliş prin tufe o-ntoarce,

Se strâmbă de râs şi-n fugă se dă vesel peste cap.

Albe trec în bolta neagră prin a trestiei verdeaţă.

De o cracă pe-ape-ntinsă una-şi spânzur-a ei braţe,

Mişcă-n aer peste unde fructul mării de omăt;

Altele pe spate-ntinse cu o mână-noată numa,

Cu cealaltă rupând nuferi, plini de-o luminoasă spumă.

Pun în păr şi ca-necate liniştit plutesc şi-ncet.

Crengi lin îndoaie Eros – schimă face, ce văzând-o

Ele-urmează în tăcere abia apa sfâşiind-o…

Într-o tufă, sub un brustur doarme Satyr, beat de must…

Chicotind, a lui ureche cu flori roşii o-ncoroană.

Lunca râde de răsună verdea noapte dumbrăveană –

Ele pier prin bolţi de frunze, pe-un drum verde şi îngust…

Înserează şi apune greul soare-n văi de mite.

Cu un roş fir de jeratic culmi de munte sunt tivite,

Lunga lor fulgerătură în senin a-ncremenit.

Marea aerului caldă, stelele ce-ntârzii line,

Limba râurilor blândă, ale codrilor suspine,

Glasul lumii, glasul mării se-mpreună-n infinit.

Codrii aiurează negri sub a stelelor povară.

Râuri calde ca şi seara apa-n arcuri o coboară,

Prăvălind-o purpurie peste scările de stânci;

În albastru-adânc, în marea cerului cea liniştită,

Reped munţii cu tărie fruntea lor încremenită

Şi în valuri verzi de grâne îmblă văile adânci.

Printre cremenea crăpată, din bazaltul rupt de ploaie,

Ridica copaci monastici trunchii ce de vânt se-ndoaie,

Scoţând veche rădăcină din pietrişul sfărâmat;

Un vultur s-agaţă mândru de un pisc cu fruntea ninsă,

Nouri lunecă pe ceruri flota lor de vânt împinsă

Şi răsună-n noaptea lumii cântul mării blând şi mat.

Şi atuncea peste ape faţa sfânt-a lunii pline

Îşi ridică discul splendid în imperiul de lumine,

Mării mândre poleindu-i pânzăriile-i de-azur.

Ea doarme-ale ei spume, ca mărgăritarul, sure,

Nisipişul străluceşte, râuri scapără-n pădure –

În oraş, lumini ca stele presărate-n mii de muri.

Şi-n poiana ce ridică nalţii trunchi cu frunze rare,

Raza lunii alb pătează umbra verde din cărare,

Filomela împle codrii cu suspine de-amoroşi.

Joe preschimbat în tânăr, cu imobili ochi sub gene,

Pândea umbra mlădioasă unei fete pământene –

Ei se văd, ca să se mire cum de sunt aşa frumoşi.

A fi râu e-o fericire, căci în nopţile-argintie

Câte graţii tăinuite se descopăr, i se-mbie

Şi ascultă cu iubire tot ce valurile-i mint.

Lui i se descopăr nimfe de-o marmoree zăpadă,

Ce în apa lui cea clară cursului se lasă pradă,

Duse de obraznici unde cu glăscioare de argint!

Şi cuminţi frunzele toate îşi comunică misteruri.

Surâzând, clipind ascultă ochii de-aur de pe ceruri,

Crengi rele imitează până şi zgomotul de guri

A cărărilor pierdute de pe valea cu izvoare.

De s-ar şti… câte mâni albe rupe-ar flori mirositoare,

Câte buze ar închide gândul sântelor păduri!

Cine are-urechi s-audă ce murmur gurile rele

Şi vorbareţele valuri şi prorocitoare stele

De-ale graţiilor amoruri, de-ale nimfelor iubit;

Cine-ascultă şi nu-nstrună arfa-i de cântări bogată,

Căci comori de taine-ascunde orice râu… Lunca ingrată

De-ar şopti, viaţa-i toată n-ar sfârşi de povestit.

……………………………………………………………

Dar în camera îngustă lângă lampa cea cu oliu

Palid stă cugetătorul, căci gândirea-i e în doliu:

În zădar el grămădeşte lumea într-un singur semn;

Acel semn ce îl propagă el în taină nu îl crede,

Adâncit vorbeşte noaptea cu-a lui umbră din părete –

Umbra-şi râde, noaptea tace, mută-i masa