Minte şi inimă - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 111 de voturi
Minte şi inimă

– Ce priveşti în jos smerită,

Că te mânii te prefaci,

Când îţi zic că el îţi place

Şi că tu demult îi placi.

Voi jucaţi în comedie

Rolul vostru de-nţelept,

Dar de ce unul la altul

Vă uitaţi atât de drept?

De ce, când pe neaşteptate

El soseşte uneori,

Rumenirea face locul

Unei gingaşe palori;

Şi priveşti cu ochi nesiguri,

Sânul creşte fără să vrei?

Dar vă stingeţi dupăolaltă…

Comedie, dragii mei…

Parcă-l văd cum vine ici,

Şede-n veci pe-acelaşi jeţ

Şi la tine îşi îndreaptă

Ochii negri şi şireţi.

Şi când credeţi cum că nimeni

Dimprejur nu vă ia seama,

Numa-atunci vă daţi în petic

Şi vă arătaţi arama.

Eu vă văd de pe sub gene:

Ochi-n ochi priviţi fierbinte

Şi de dragi unul altuia

Conversaţi fără cuvinte.

Cine nu v-ar şti, copilă,

Da, v-ar crede neam de sfinţi.

Şi să staţi numai l-atâta…

Bine? Sunteţi voi cuminţi?

– Taci, mătuşă, tu mă superi,

De-i vorbi mai mult eu fug.

Ce se pare că-i iubire

Nu-i decât prieteşug.

– De prieteni, se-nţelege,

Vă-nşelaţi cu mult sistem.

Şi de dânsul nu pe-atâta,

Dar de tine mai mă tem.

Pân-acum pornirea voastră

Aţi ştiut să o mascaţi

Şi în sufletele voastre

Cu durere vă iubeaţi.

Promiţând unul altuia

Cum că nu veţi mai iubi.

Voi gândeaţi c-o să rămână

Astfel până veţi muri.

Şi-n această mângâiere,

De pe-o zi pe alta, voi

Tărăgăniţi o fericire

Dureroasă, amândoi.

Fiind siguri unul de-altul,

Să promiteţi fu uşor

Cum că nu o să mai faceţi

Alianţe de amor.

Dară azi pui capăt tragic

Astei stranie poveşti…

– Doamne, Doamne, mătuşico,

Nu ţi-i greu să mai vorbeşti?

– Nu mi-i greu, căci eşti în stare

Să sfărâmi ca un… copil

Jucăria-ncântătoare

A frumosului idil.

Când vă văd mergând alături,

Vă zâmbiţi şi vă privesc

Şi când credeţi câte spuneţi,

Eu fac haz şi-ntineresc.

Voi, gurmanzi ai drăgostirii,

Cu reţeta cea mai bună

Înveliţi amoru-n vorbe,

Clevetindu-l împreună.

Şi feriţi de ochii lumii,

Între rariştea de brazi,

Voi mergeţi când vine seara,

Tu eşti rumenă-n obraz.

Şi atâta bucurie

Văd în ochii tăi cei mari…

Nu lipseşte decât nunta

C-un taraf de lăutari.

În zădar oare Teodor

Scrie-a codrului poveste?

Şi atât de rău îi pare

Că băiet el nu mai este?

Că nu vreţi a da pe faţă

Dulcea taină înţeleg,

Căci cu-atâta e mai dulce –

Dar un capăt nu aleg.

Şi ce bine aţi petrece

Azi, când viaţa vă zâmbeşte,

Cum în vremea mea Konaki

O spunea pe bătrâneşte:

„Prin pustii şi munţi sălbateci,

Prin prăpastii, râpi, ponoare,

Unde-n albia de stâncă

Sună blândele izvoare;

Acolo unde natura

Cu puterea ei măreaţă

Răspândit-au pretutindeni

Bucurie şi viaţă;

Unde brazii cei de fală

Se înalţă cu trufie,

Unde zmeura şi mura

Au a lor împărăţie;

Unde toate împreună

Strigă: „Vino, te opreşte!”

Acolo amorul cheamă,

Acolo vină de iubeşte.

Acolo ochiul zavistnic

Nu mai are vreo putere:

Nu-i jignire în iubire,

Ci noroc şi mângâiere.”

Ţie-ţi trebuie vecinul;

Teodor e pentru tine:

Liniştit, cam mizantropic

Ş-apoi îl iubeşti, ştiu bine.

Ţie-ţi place poezia,

El lucrează versuri bune.

Toate versurile sale

Tu pe muzică le-i pune.

De-i cânta veţi face duo,

Glasul vostru se combină;

De te-ai pune la piano

Te-a însoţi din violină.

Ţie-ţi place moşioara,

Pe a ta vrei s-o lucrezi,

Iar el ştie plugăria –

Gospodar e, precum vezi.

Moşioara lui altădată

Era tot părăduită,

Vezi acuma ce-i aduce,

Cât de bine-i rânduită.

Aşadar, nu sta la gânduri,

Prea uşor alegi din două,

Eu îţi zic să-ţi iei vecinul,

Ie-l cu mâinile-amândouă.

– Toată ziua se închide

Prin autori mâncaţi de molii

Şi îl vezi întotdeauna

Cumu-i plin de colbul şcolii.

– Dar nu vine-n toată seara?

– Vine. Poate i-i urât.

Ş-apoi nu ştii cum că fusta

Femeiască-o au… urât?

– Pentru?

– Ştiu eu care-i cauza?

– Pentru că în lumea toată

Numai una-i este dragă.

Vezi aşa, aşa e, fată.

– Ş-acea una?

– Acea una

Stă înaintea mea şi coase

Şi de-i spun că este astfel

Se preface mânioasă.

– Frumuseţi să sperii lumea,

Precum însăşi vezi, nu am,

Deci în cumpănă pun toate

Şi le măsor dram cu dram.

Ş-am văzut că-i mult mai bine

C-un moşneag să mă cunun

Decât iar să-mi risc eu sama

C-un bărbat ori c-un nebun.

Eu susţin că orice casă

Din convenţie se face:

E mai multă fericirea

Căci într-însa este pace.

– Pace? Da cunoşti moşnegii?

Scârţâie neîncetat.

Ba-i bolnav, ba n-are vreme

Să te ducă la primblat.

De faci muzică el cască,

Dacă râzi el e ursuz,

Să vorbeşti de vrei ai voie,

Da nici glasul nu-i auzi.

Când s-apropie, drăguţă

Fată! – funia de par,

Atunci chin! Moşneagu-ntr-una

Scârţâie ca un car.

Nu doresc, nepoată dragă,

Să ajungi la aşa hal…

Ştii ce pace e aceea?

E tăcerea din spital.

Alta-i pacea sufletească

Care e rodul iubirii –

Şi acolo e tăcere,

Dar tăcerea fericirii.

Tu lucrezi iar el acasă

Poate sta, poate lucra,

Dar din când în când aruncă

Ochii lui asupra ta.

Şi se uită lung la tine.

Doamne! limpede mai ştie

Cum că fără tine lumea

I-ar fi chiar ca o pustie.

Vii la spate, vezi ce scrie,

Peste şiruri tu alergi,

Îi iei pana chiar din mână,

Singură vreo vorbă ştergi.

Şi să crezi că ştears-o lasă

Dacă tu vei zice: nu.

Te aprobă căci în minte-i

Şi în inima-i eşti tu.

Pergole retractabile