Miradoniz - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 101 de voturi
Miradoniz

Miradoniz avea palat de stânci.

Drept streşină era un codru vechi

Şi colonadele erau de munţi în şir,

Ce negri de bazalt se înşirau,

Pe când deasupra, streşina antică,

Codrul cel vechi fremea umflat de vânt.

O vale-adâncă ce-ngropa în codri,

Vechi ca pământul jumeta din munte,

Mâncând cu trunchii rupţi scările negre

De stânci, care duceau sus în palat –

O vale-adâncă şi întinsă, lungă,

Tăiată de un fluviu adânc bătrân,

Ce pe-a lui spate văluroase pare

A duce insulele ce le are-n el –

O vale cât o ţară e grădina

Castelului Miradoniz.

Iar în castel de treci prin colonade

Dai de înalte hale cu plafonul

Lor negru strălucit şi cu păduri

De flori. Păduri cărora florile

Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,

Şi crini, ca urnele antice de argint,

Se leagănă pe lujerii cei nalţi,

Iar aerul văratic, dulce, moale.

Ca stelele sunt musculiţele prin frunze

Şi împlu aerul cel cald cu o lumină

Verzuie, clară, aromată. Fluturi –

Cu părul de-aur şi cu aripioare

De curcubeu – în haine de argint

Din floare-n floare fâlfâie şi-şi moaie

Guriţele-umede şi roşii în potirul

Mirositor şi plin de miere-al florilor.

Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase

Şi verzi-întunecoase, presărate

Cu sori dulci înfoiaţi, mirositori –

E-o florărie de giganţi. într-un loc

Crăpată-i bolta de granit, de cauţi

Prin streşina de codru până sus,

Unde în ceruri lin pluteşte luna.

Ea-i o regină tânără şi blondă

În mantia-i albastră constelată,

Cu mâinile unite pe-al ei piept

De neauă… Trece luminând cu ochii

Albaştri, mari, prin straturi înflorite

De nori, ce înfoiate îi oferă

Roze de purpur, crinii de argint;

Din când în când cu mâna-i argintoasă

Ea rupe câte-o floare şi-o aruncă

Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur;

Colo un nor se nalţă sfânt şi sur,

Se-ncheagă, se formează, încremeneşte,

Devine-un templu grec şi plin de umbra

Columnelor ce-l înconjor – şi prin columne

Trece-argintoasă câte-o rază-a lunii.

Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i

De diamante-n stele contopite

Brilează-n noapte – tăriile negre

A domei se-nsenină – şi ea intră

În el. – Columnele-ard sub clara ei lumină

Şi aruncă umbra una-ntr-alta.

Ea intră-n domă… stelele-o urmează.

Şi noaptea sântă plină-i de-ntuneric

Pe râul sânt ce curge-n valea mare

Care-i grădina cea din codri vechi

A lui Miradoniz. Insule sfinte

Se nalţă-n el ca scorburi de tămâie.

Copile sunt cu ochi rotunzi şi negri,

Cu flori de aur, de smarald – cu stânci

De smirnă risipită şi sfărmată

În bulgări mari. Pe mândrele cărări,

Ce trec prin verzile şi mândre plaiuri,

E pulbere de-argint. Pe drumuri

Cireşi în floare scutură zăpada

Trandafirie a-nfloririi lor,

Vântul le mână, văluros le nalţă,

De flori troiene în loc de omăt

Şi sălcii sfinte mişcă a lor frunză

De-argint deasupra apei şi se oglindeşte

În fundul ei – astfel încât se pare

Că din aceeaşi rădăcină creşte

O insulă în sus şi una-n jos.

Şi nu-i nimica în aceste ramuri:

Dintr-un copac într-altul numai ţes

Painjini de smarald păinjenişul

Cel rar de diamant – şi greieri cântă,

Ca orologii aruncate-n iarbă.

Şi peste râul mare, de pe-un vârf

De arbore antic ţesut-au ei

Un pod din pânza lor diamantoasă,

Legându-l dincolo de alţi copaci.

Prin podul străveziu şi clar străbate

A lunii rază şi-nverzeşte râul

Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră

Nemaivăzută feerie. – Iară peste pod

Trece albă, dulce, mlădioasă, jună,

Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur

Lin împletind în crinii mâinilor,

Ivind prin haina albă membri-angelici,

Abia călcând podul cel lung cu-a ei

Picioare de omăt, zâna Miradoniz.

Ea-ajunge în grădina ei de codri

Şi rătăceşte, – o umbră argintie

Şi luminoasă-n umbra lor cea neagră;

Ici se pleacă spre a culege o floare,

Spre-a arunca în fluviul bătrân,

Colo aleargă dup-un flutur,

Îl prinde – îi sărută ochii şi-i dă drumul;

Apoi ea prinde-o pasăre măiastră

De aur, se aşează-ntr-a ei aripi

Şi zboară-n noapte printre stele de-aur.

Pergole retractabile