Misterele nopţii - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 177 de voturi
Misterele nopţii

Când din stele auroase

Noaptea vine-ncetişor,

Cu-a ei umbre suspinânde,

Cu-a ei silfe şopotinde,

Cu-a ei vise de amor;

Câte inimi în plăcere

Îi resaltă uşurel!

Dar pe câte dureroase

Cântu-i mistic le apasă,

Cântu-i blând, încetinel.

Două umbre, albicioase

Ca şi fulgii de ninsori,

Razele din alba lună

Mi le torc, mi le-mpreună

Pentru-ntregul viitor;

Iar doi îngeri cântă-n plângeri,

Plâng în noapte dureros,

Şi se sting ca două stele,

Care-n nuntă, uşurele,

Se cunun căzânde jos.

Într-un cuib de turturele

Ca şi fluturii de-uşor

Saltă Eros nebuneşte,

Îl dezmiardă, l-încălzeşte

Cu un vis de tainic dor;

Iar în norul de profume

Două suflete de flori

Le desparte-al nopţii mire

Cu fantastica-i şoptire,

Le resfiră, până mor.

Când pe stele aurie

Noaptea doarme uşurel,

Câte inimi râzânde,

Dar pe câte suspinânde

Le delasă-ncetinel!

Dar aşa ne e destinul,

Vitreg prea adeseori,

Unui lumea i-acordează,

Iar pe altul îl botează

Cu-a lui rouă de plânsori.