Misterele nopţii - de Mihai Eminescu

Când din stele auroase
Noaptea vine-ncetişor,
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe şopotinde,

Cu-a ei vise de amor;
Câte inimi în plăcere
Îi resaltă uşurel!
Dar pe câte dureroase

Cântu-i mistic le apasă,
Cântu-i blând, încetinel.
Două umbre, albicioase
Ca şi fulgii de ninsori,

Razele din alba lună
Mi le torc, mi le-mpreună
Pentru-ntregul viitor;
Iar doi îngeri cântă-n plângeri,

Plâng în noapte dureros,
Şi se sting ca două stele,
Care-n nuntă, uşurele,
Se cunun căzânde jos.

Într-un cuib de turturele
Ca şi fluturii de-uşor
Saltă Eros nebuneşte,
Îl dezmiardă, l-încălzeşte

Cu un vis de tainic dor;
Iar în norul de profume
Două suflete de flori
Le desparte-al nopţii mire

Cu fantastica-i şoptire,
Le resfiră, până mor.
Când pe stele aurie
Noaptea doarme uşurel,

Câte inimi râzânde,
Dar pe câte suspinânde
Le delasă-ncetinel!
Dar aşa ne e destinul,

Vitreg prea adeseori,
Unui lumea i-acordează,
Iar pe altul îl botează
Cu-a lui rouă de plânsori.