Mureşanu - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 134 de voturi
Mureşanu

MUREŞANU
În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă
Se zbate miază-noaptea… iar prin a lumii vamă
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies –

Şi somnul, frate-al morţii, cu ochii plini d-eres,
Prin regia gândirii neînfiinţate trece
Şi moaie-n lac de visuri aripa lui cea rece;
Cu gând fără de fiinţă a lumii frunte-atinge –

Îi minte fericirea, mizeria i-o stinge.
Când totul doarme-n zvonul izvorului de pace
Un ochi e treaz în noapte, o inimă nu tace.
Şi azi îndrept aceleaşi crude-ntrebări la soartă

Şi asemăn întreolaltă viaţă şi cu moarte…
Şi-n cumpăna gândirii-mi nimica nu se schimbă,
Căci între amândouă stă neclintita limbă.
De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,

Nimic e pentru mine, ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut mi-i pe care-l văd întors.
Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors
De mâinile uscate a vremi-mbătrânite…

Şi clare-s pentru mine enigmele-ncâlcite…
Nu-ntreb de ce în lume nu ni e dat de soartă
Noroc fără de durere, viaţă fără de moarte –
Am pus de mult deoparte acele roase cărţi

Ce spun c-a vieţii file au veşnic două părţi,
Că fără de lacrimi nu e nici ochiul cel mai vesel –
Acest noian gândirea-mi în sama altor lese-l;
Nimic din lumea asta cu ele nu se schimbă –

Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă
Ocupe-se copiii… Eu pun o întrebare
Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă, ci mare.
Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mâni,

Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpâni –
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă de-al vieţii lung amar.
Nu cer de fericire în lume să am parte,

Căci fericir-a lumii, închipuiri deşarte!
Viaţa noastră însă, oricât de neagră fie,
Ea împlineşte oare în lume vreo solie?
E scop în viaţa noastră – vreun scop al mântuirii?

Ne-njunghiem fiinţa pe-altarul omenirii?
A gândului lucire, a inimii bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune? Trăind cu doru-n sân

Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin?
De îţi jertfeşti viaţa, tu, pentru un popor,
Au sarcina vieţii purta-va mai uşor?
A tale lacrimi crude, a tale crude chinuri

Îi schimbă poate-n taină prescrisele destinuri?
Ai tu vro ţintă-n lume – amara ta suflare
Au face-l-va pe dânsul – de nu ferice – mare?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă înveţi

Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea-mi s-aibă preţ.
Să nu zic despre nimeni ce despre om s-a zis:
Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis!
Bolnav în al meu suflet, cu inima bolnavă,

Eu scormolesc în minte-mi a gândurilor lavă,
Închin a mea viaţă la scârbă şi-ntristare
Şi-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare…
– Prea bun pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic –

Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic,
Supus doar ca nealţii la suferinţe grele,
Unind cu ele ştirea nimicniciei mele.
La ce? Oare un glonte, otrava, un pumnar,

Nu sting deopotrivă o lume de amar?
O, pârghie a lumii, ce torci al vremii fir,
Te chem cu desperare în pieptu-mi – cu delir,
Răspunde-mi cine-i suflet al lumii? Dumnezeul?

Orbirea? nepăsarea? E binele – e răul?
Tu taci! şi piatra tace… şi tu eşti piatră… Bine,
Mi-oi chinui dar mintea – să răspund pentru tine.
Orbirea? nepăsarea? Nevinovat-orbire

Cât de frumos şi-anume tocmit-a a lui fire!
Creat-a lupul aprig el pentru mielul blând,
Carne cu ochi creat-a el pentru cel flămând,
Natura-i fericire şi vecinic e în pace –

Şi leul şi cu taurul demult stau să se-mpace –
Iar omul, ce-i făptură aleasă, are-anume
Un creier şi un suflet – pentru dureri în lume;
Ce simplă nepăsare, nevinovat-orbire,

Concordie eternă, un rai de fericire –
Dar nu – ce zic? Tu blestemi, poete… Cată bine,
Căci lumea e creată anume pentru bine.
N-o spun aceasta popii şi cărţile lor vechi,

De mii de ani nu sună legenda în urechi?
Nu vezi tu că virtutea găseşte-a ei răsplată,
Răsplată ce de oameni şi cer e invidiată?
Răsplată prea frumoasă: un giulgi şi patru scânduri.

Ţi-e îndemână înăuntru, şi scapi de multe gânduri,
De gânduri fără noimă… Pentru aşa comoară
Treci însetat pe lângă a vieţii dulci izvoare…
Şi-atunci atuncea popii vorbit-au foarte drept:

Deşertăciuni sunt toate când moartea ţi-i în piept.
Dar să vedem acuma în lungi secolii tăi
Ce crudă răsplătire păstrat-ai celor răi?
Omoară fericirea unui popor, alungă

A veacurilor pace pe vreme îndelungă
Şi eşti erou… Fii mândru, închipuit, dar cată
Ca nimeni să atingă fiinţa îngâmfată,
Atunci ai simţ de-onoare. Dispreţuieşte viaţa,

Înclină-te de seara şi până dimineaţa,
Trufaşule obscure – te crede sfânt ş-ales,
Un om din altă carne făcut – şi cu eres,
Poporul se închina-va chiar la a tale oase.

Învie, măguleşte tu patimi duşmănoase,
Invidia şi ura botează-le virtuţi,
Numeşte brav pe gâde, isteţi pe cei astuţi,
Din patimi a mulţimăi fă scară de mărire,

Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire.
C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor,
Din risipite roiuri atunci faci un popor.
Fii dinainte sigur, la rele el urma-va,

Cu sânge şi cenuşă pământul presăra-va.
Fereşte-te de una… Să te ferească ceriul
Ca-ntr-un moment de-uitare să li spui adevărul…
Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre,

Vor risipi cenuşa iubitei tale vetre,
Şi te vei stinge mizer… de nimenea jelit…
Nu vezi ce drept e astfel? Ce bine e-mpărţit
Pământul? – Proşti de-o parte, de alta cei şireţi.

Şi patimilor rele aceştia dau preţ…
Nu merită nătângii să fie stăpâniţi,
Sau pentru o idee să fie ei jertfiţi?
Mai de dorit ce soartă pot ei să aibă-n lume

Decât să-i ducă-n lupte un mare, un sfânt nume?
Un nume! Ce-i mai mare decât un nume oare?
Pentru-un astfel de lucru se junghie popoare.
În mână de vei prinde-a istoriilor carte,

În ea atunci vedea-vei un falnic op de arte,
Vedea-vei cum sub ochi-ţi în plin se desfăşoară
Tot patimi de laudă: că vremea se măsoară
După a răutăţii păşire… Rău şi ură

Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,
Invidioasă, crudă, de sânge însetată
E omenirea-ntreagă… o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a stăpânii pământul…

Căci răutăţii sale îi datoreşte-anume
Că-i spită înaltă-n scara fiinţelor din lume
Aceasta este taina în sufletul făpturăi…
Ce plan adânc! ce minte! ce ochi e colo sus!

Cum în sămânţa dulce a patimii a pus
Puterea de viaţă… Astfel frumosul plan
Un an de îl descarcă, l-încarcă iar alt an
Spre vecinică-mplinire… Şi în ureche-mi bate:

Că sâmburele lumii e-eterna răutate!!!
Cântaţi-o dar, popoare! În glasu-adânc al stranei
Voi mesteca legenda cea veche a Satanei.
O, Satan! geniu mândru, etern, al disperării,

Cu gemătul tău aspru ca murmurele mării…
Pricep acum zâmbirea ta tristă, vorb-amară:
„Că tot ce în lume e vrednic ca să piară…”
Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele.

Cu cârduri uriaşe te-ai înălţat, rebele,
Ai scos din rădăcini marea s-o împroşti în soare,
Ai vrut s-arunci în haos sistemele solare…
Ştiai că răutatea eternă-n ceruri tronă,

Că secole nătânge cu spaimă o încoronă!
O, de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,
Că prin acele neguri demonii-n stoluri zboară

Şi lumea din adâncuri o scutură uşoară
Ca pleava… Cerul cu sorii lui decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează în haos întins fără de fine,

Căzând negre şi stinse surpatele lumini.
Neantul se întinde
Pe spaţiile deşerte, pe lumile murinde.
Văzându-te strigarea-aş de-un dor nebun cuprins:

Mărire ţie, Satan, de trei ori, ai învins!
Atuncea mă primeşte prin îngerii pieirii,
Mă-nvaţă şi pe mine cuvântul nimicirii
Adânc, demonic, rece. Ţi-o jur – astă ştiinţă

Eu aş striga-o în lume c-o cruntă uşurinţă…
Atunci negreşte, soare… Atunci să tremuri, cer…
Atuncea saluta-voi eternul adevăr…
Şi liber, mare, mândru prin condamnarea lui,

A cerurilor scară în zbor am să o sui…
Să strig cu răzbunarea pe buze-n lumi deşarte:
Te blestem, căci în lume de viaţă avui parte!!
(fulgere)

O, fulgeră-mă numai… o, joacă comedie
Comediant bătrâne cu glas de vijelie!
Nu vezi că nu poţi face tu vreun mai mare bine
Decât pe vecinicie să mă omori pe mine?

Au vezi tu că eu tremur, dar vezi – mai cred în moarte –
Ai fi prea blând să ai tu în mână-ţi astă soartă.
Aş râde-atunci viaţa, muncind-o cu dispreţ.
Aş omorî în mine o sută de vieţi.

Muncind în mine însumi al firi orice nerv,
Pieirea cea eternă în pieptu-mi să o serv…
Dar, vai, tu ştii prea bine că n-am să mor pe veci –
Că vis e a ta moarte cu slabe mâni şi reci.

La sorţi va pune iarăşi prin lumile din cer
Durerea mea cumplită – un vecinic Ahasver,
Ca cu acelaşi suflet din nou să reapară
Migraţiei eterne unealtă de ocară…

Puternice, bătrâne, gigante – un pitic,
Căci tu nu eşti în stare să nimiceşti nimic.
(El cade obosit pe un trunchi vechi şi-şi acoperă ochii cu mâna. S-aude o muzică dulce.)
VISURILE

(Sopran)
Somn,
Tu al nopţilor domn!
Ne dă prin a gândului ceaţă

Viaţă.
Vezi,
Noi suntem tot tineri şi trezi,
Zidim într-o clipă din spume

O lume.
Lac,
Pe care în cânt se desfac
Cu dulci şi armonice glasuri

Talazuri.
Ştim,
Pustiul sub ochi să-l lăţim,
Mai este vro mână măiastră

C-a noastră?
Vin
Şi dă-ni porunca ta lin,
Urma-vom fantastice planuri

Prin ramuri!
SOMNUL
(basso)
Sună vânt prin frunzele uscate,

Lună trece-n vârfuri de copac,
Iar izvoare-ntunecate,
Într-un cântec glasu-ţi şi-l desfac.
Lună! Soră! pe-a lui frunte

Stai şi farmecă gândirea,
Să trăiască-n vremi cărunte
Şi să-şi uite toată firea.
Du-l pe ţărmul vechi al mării,

Fă-l călugăr trist şi slab,
Îl închină lin uitării,
Dă vieţii alt prohab,
Du-te! Du-te!

VÂNTUL
(Bariton)
Plâng,
Frâng,

Crengi uscate;
Trec,
Plec,
Ramuri;

Bat în geamuri
Cu-a mea mână fermecată.
Eu mă uit printre ferestre
Cum încunjur oameni masa

Şi cu degete măiestre
Eu le sperii toată casa.
Când ca lupul urlu jalnic,
Când ca mâţa-ncet eu miaun

Şi trezesc din vis motanul
Care toarce sub un scaun,
Sunt
Vânt,

Plâng,
Frâng
Sperios vreo creang-uscată
IZVORUL

(tenor)
Izvor,
Din munte cobor,
Când vântul vreo ramură farmă

Fac larmă!
(Cerul se coboară. Armonie. Schimbare.)
SCENA I
Seara. Furtună

MUREŞANU
(singur)
Cum norii strigă jalnic şi marea sparge piatră
Şi tunete bătrâne pe-a cerurilor vatră

Pocnesc cu-a lor ciocane, moşnegi şi falnici fauri,
Ei făuresc furtunii coroana ei de aur…
Se zvârcoleşte în valuri marea cea sură-n veci
Şi în de stânci schelete, bătrâne, slabe, seci,

Ea aiurind loveşte.
Colo şi-nalţă sur
Castelul lung şi rece fantasticul lui mur.
L-a fulgerelor fugă se văd bolţile sparte,

Iluminate găuri pe generaţii moarte…
Ah, în fereastra veche apare-ades, ades,
Un înger, o femeie cu chip aşa ales!
Dar cine-i ea? Ce vine, ce caută-n castel

Când marea îşi răstoarnă sufletul ei rebel
Şi printre stânci de piatră se scutură de spume
Şi mişcă-nfuriată a valurilor lume…
(Un chip s-arată în castel.)

Şi-n noaptea care urlă cu surda ei ureche,
Priveşte ca o lună din zidurile veche?
E ca şi când răsare în jur întunecată
De-a murilor colosuri, pin care se arată

Zugrăvind dulcea, trista, sura lor măreţie.
Coboară din ruine căci mă închin eu, ţie!
Din crengi de gânduri negre o floare se desprinde –
Primeşte-o: e iubirea-mi, şi inima-mi şi-o întinde.

Cobori din înălţime: te-ador, te rog, te invoc
Cu păru-n flori albastre, pe frunte-o stea de foc.
O, stai! o, vino scumpă, ca fruntea să-ţi dezmierd
Şi-n ochii mari albaştri fiinţa să mi-o pierd…

Te-ai dus! te-ai dus! o, mare, înghite-mă, mă sfarmă,
Îmi amăgeşte mintea cu-a valurilor larmă.
(Chipul dispare.)
(El se urcă în luntre şi îi dă drumul pe mare.

Se-nsenină. S-aude glas de corn.)
REGELE SOMN
Răsună corn de aur şi împle noaptea clară
Cu chipuri rătăcite din lumea solitară

A codrilor… în cârduri veniţi, genii şăgalnici,
Ce-acum împleţi pământul cu sunetele jalnici,
Acum ascunşi în umbră sau tupilaţi sub foaie,
Pişcaţi picioarele-albe a fetelor bălaie,

Şi zimbrii zânei Dochii, pe frunţi cu stemă mare,
Şi voi, cai albi ai mării, cu coame de ninsoare…
Învie codru! Duhuri cu suflet de miresme,
Zburaţi prin crengi negre ca străvezie iezme,

Cu sunetul de pasuri s-aducă pasul numai,
Pe corpuri albe haină de diamantină brumă
Să scânteie în umbră, să spânzure feeric –
Treceţi încet pin aer călcând pe întuneric.

(el se uită pe mare)
Din insule bogate sfâşiind apa, iese
O luntre cu vântrele ce spânzură, sumese.
Se leagănă visătorii copaci de chiparos

Cu frunza lor cea neagră uitându-se în jos,
În ape… Iar prin crengi de-un verde-adânc de jale
Se oglindă-n ap-albastră de aur portocale.
Şi parcă glas de clopot înfiorează seara;

Pe-a stâncilor lungi colţuri apusul se coboară;
Stau aurite-n aer… şi-a serei rumenire
Se-apleacă şi-nroşeşte a mării încreţire…
Şi insulele mândre şi de dumbrăvi pline

Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine,
Acoperite numai cu flori şi cu poiene
Urieşeşti… Acuma se-nchid a serei gene,
Apele devin sure… şi-n blânda lor cântare