Muşatin şi codrul - de Mihai Eminescu

Săracă Ţară-de-Sus,

Toată faima ţi s-a dus!

Acu cinci sute de ai

Numai codru îmi erai…

Împrejur năşteau pustii,

Se surpau împărăţii,

Neamurile-mbătrâneau,

Crăiile se treceau

Şi cetăţi se risipeau

Numai codrii tăi creşteau.

Verde-i umbra nepătrunsă

Unde-o lume e ascunsă

Şi în umbra cea de veci

Curgu-mi râurile reci

Limpejoare, rotitoare,

Având glasuri de izvoare.

Bistriţa în stânci se zbate

Prin păduri întunecate

Şi mereu se adânceşte

Unde apa-abia clipeşte,

Şi deodată vede că

Apa i se-mpiedică

Şi de stânci i se iezeşte;

Ea s-adună şi tot creşte,

Se iezeşte-n mândru lac

Ale cărui ape tac,

Iar copacii umbră-i fac,

Pe deasupra frunza deasă

În adânc apa veghează

Iar stejari din mal în mal

Pe deasupră-i se prăval,

Vârfuri sprijin deolaltă

Şi îmi fac o boltă naltă,

De vârfuri ei se-mpletesc

Şi în umbră stăpânesc

Şi în vecinică răcoare

Undele-s scânteietoare.

Dintr-un mal la celălalt

A căzut un trunchi înalt,

Mi-a căzut de-a curmezişul,

De îi spânzură frunzişul,

Punte lungă de-un copac

Peste-o linişte de lac,

Punte lungă, punte mare,

De mi-o poţi trece călare.

Iar Muşatin tinerel,

Trece puntea singurel,

Cu pieptarul de oţel,

Cu cuşma neagră de miel,

Cu zeghea albă pe el.

Cum venea la vânătoare,

Purta arcul pe spinare,

Tolbă de săgeţi el are;

Cu lungi plete până pe spate,

Dar la frunte retezate.

Copilaş în haine strimte,

Uşurel mi se mai simte;

De ocheşte-o căprioară,

Şoimul pe deasupra-i zboară;

De-şi întinde mâna-n sus,

Şoimu-n palmă i s-a pus;

Şi tot vine chiuind

Şi din frunză tot pocnind,

Şi când prinde a cânta,

Codrii-ncep a răsuna:

– Auzi dragă, auzi mamă

Pe Muşatin cum te cheamă?

Nime-n juru-i nu era,

Numai mierla şuiera,

Iară el se cobora

Unde apa tremura.

Cucul cântă, mierla-i zice:

– Ce caţi tu, băiet, pe-aice?

– Creşte, codri, şi te-ndeasă,

Numai de-o cărare-mi lasă,

Şi te trec în curmeziş,

Doar de-oi da de-un luminiş

Şi în el izvor de apă

Să văd şoimul cum se s-adapă.

Zice codrul liniştit:

– M-am pus de am înfrunzit

Pentru că tu m-ai dorit.

Iară valurile sună,

Mişcătoare se adună,

Printre pânzele de frunze

Cearcă soare să pătrundă,

Ard în umbră la răcoare

Petele scânteietoare

Şi pe-a undelor bătaie

Varsă lumina văpaie,

Pe şiroaie limpezi, lungi,

Zboară razele ca dungi.

Sub un vechi stejar pletos

Ce-şi lăsa crengile-n jos

Muşatin se întindea

Punând arcu-alăturea:

– Codri, codri, dragul meu,

Parcă ţi-aş fi spus-o eu

Să suni din frunză mereu.

Că, de când nu te-am văzut,

Multă vreme a trecut

Şi, se când nu te-am cătat,

Multă lume am îmblat.

Codrul i se închina

Şi din ramuri clătina:

– Măi Muşatin, măi Muşatin,

Voios ramurile-mi clatin

Şi voios ţi-aş cuvânta:

Să trăieşti Măria-ta!

Hai Muşat, să ne-nţelegem

Şi-mpărat să ni te-alegem,

Împărat izvoarelor

Şi al căprioarelor,

Aşezat la vrun pârâu,

Să scoţi fluierul din brâu,

Tu să cânţi şi eu să cânt,

Frunza-mi toată s-o frământ,

S-o pornesc vuind în vânt

Pe izvoare,

În ponoare,

Unde păsările zboară,

Unde crengile-mi se pleacă

Şi căprioarele joacă.

Apa-i zice…: – O, copile,

Mâinile întinde-mi-le,

Vino-n fundul luminos,

Că tu eşti copil frumos!

Iar Muşatin îi răspunde:

– Geaba mă momeşti în unde,

Geaba, codri, dragul meu,

Îmi suni din frunze mereu,

Când m-oi duce de la tine,

Frunza-o plânge după mine,

Că de suflet mă apucă

Dor de cale, dor de ducă,

Şi deşi mi-aşa de jele

De plânsul măicuţei mele,

Eu m-aş duce, m-aş tot duce,

Dor să nu mă mai apuce.

Şi m-aş duce-n cale lungă,

Dor să nu mă mai ajungă.

În zadar în vânt mă cheamă

Dor de casă, glas de mamă,

În zadar răsună-n vânt,

Căci aşa menit eu sunt:

Să-mi fac cale pe pământ,

Să-mi întind cărările,

Să cutreier ţările,

Ţările şi mările.

Fire-ar tare glasul meu,

Ca să treacă tot mereu

De oriunde oi fi eu:

Peste ape, peste punţi,

Peste codri de pe munţi,

Să ajungă pân-acasă,

Unde mama-mi stă de ţeasă,

Şi să-i spună-n multe rânduri

Nu muri, mamă, de gânduri.

– Nu te duce, măi copile,

Ci de ai în lume zile,

Toate dăruieşte-mi-le!

Tu să ştii, iubite frate,

Că nu-s codru, ci cetate,

Dar demult sunt fermecat

Şi de somn întunecat;

Numai noaptea când soseşte

Luna-n cer călătoreşte,

Umbra-mi toată mi-o petrece

Cu lumina ei cea rece.

O, atunci un corn îmi sună,

Toţi copacii împreună

Sună jalnic frunza-n lună,

Iară lumea mea s-adună,

Căci copac după copac

Toţi deodată se desfac.

Din stejar cu frunza deasă

Iese mândră o împărăteasă,

Cu păr lung până la călcâie

Şi cu haine aurie,

Mândră-i este rochia

Şi o cheamă Dochia.

Din copaci fără de număr

Ies copii cu şoimi pe umăr

Şi copile multe iese

Cu-a lor mânece sumese,

Şi pe umerele goale

Poartă doniţe şi oale;

Şi porneşte-atunci un zbucium,

Sună-un dulce glas de bucium,

Pe cărări fără de urme

Vin cerboaicele în turme

Şi mugesc încet atât,

Cu tălăngile de gât

Şi aşteaptă răbdătoare

Mâni frumoase de fecioare,

De le mulg în donicioare.

Căci să ştii, iubite frate,

Că nu-s codru, ci cetate,

Dar vrăjit eu sunt demult,

Până când o să ascult

Răsunând din deal în deal

Cornul mândru triumfal

Al craiului Decebal.

Atunci trunchii mi s-or desface

Şi-n palate s-or preface,

Vei vedea ieşind din ele

Mii copile tinerele,

Şi din brazii cât de mici

Vei vedea ieşind voinici,

Căci la sunetul de corn

Toate-n viaţă se întorn.

Iară şoimul, sprintenel,

Pe deasupră-i zboară el:

– Hai Muşatin, măi Muşatin,

Voios aripile-mi clatin

Pe-al tău coif m-aş aşeza

Şi din gură-aş cuvânta:

– Să trăieşti, Măria Ta –

– Rămâi, codri, sănătos,

Că mă cheamă apa-n jos

Şi menit în lumea sunt

Să-mi fac cale pe pământ.

Şi Muşatin s-apropie

De Bistriţa argintie,

Luntrea ce juca pe val

O dezleagă de la mal,

Sare-n ea şi îi dă drum,

Ca săgeata zboar-acum,

Şi mergând, mergând departe,

Apa-n două o desparte,

În largi brazde de argint

Ce se mişcă strălucind,

Şi în umbră mi-l cuprind

Şi prin valea boltitoare;

Numai p-ici şi pe colea

Soarele mai pătrundea,

Ici e umbră, colo soare

Pe ape tremurătoare.

El pe maluri înflorite

Vede turme rătăcite,

Caii pasc lângă pâraie,

Ca la lebede se-ndoaie

Gâtul lor. Iar capul mic

Ei deodată îl ridic

Şi urechile ciulesc

Pe când luntrea o zăresc.

El plutea, plutea mereu,

Codrul sună blând şi greu.

Când deodată zi se face.

Codru-n două se desface

Şi pe ape rotitoare

Scânteiază mândru soare.

Şi înainte-i vede-un munte

Cu-a lui creştete cărunte,

S-a clădit stâncă pe stâncă

Începând din vale-adâncă,

Şi purtând pe el păduri

Peste nourii cei suri,

Îşi ridică în senin

Creştet de zăpadă plin.

Şi spre mal se-ndreaptă iară

Luntrea mică şi uşoară,

Iar Muşatin se coboară,

Calea muntelui apucă

Până-n vârfuri să se ducă,

Până ce noaptea l-au ajuns

În cel codru nepătruns.

Dar cu noaptea-n cap porneşte,

Se tot urcă voiniceşte,

Doară culmea va sui-o

Pe când s-o miji de ziuă.

Pe culmea cea înălţată

El ajunge deodată

Şi făcându-şi ochii roată

El priveşte lumea toată;

Vede cerul sfântului

Şi faţa pământului:

Că departe se-ntind şesuri,

Ce cu ochii nu le măsuri,

Unde soarele cel sfânt

Parcă iese din pământ;

Colo-n zarea depărtată

Nistrul mare i s-arată

Dinspre ţările tătare

Şi departe curge-n mare

La Liman ca şi o salbă

Se-nşira Cetatea Albă.

Iar pe faţa mării line

Trec corăbiile pline,

Trec departe de pământ,

Pânzele umflate-n vânt.

Iar privind spre miazăzi

Dunărea el o zări

Într-un arc spre mare-ntoarsă

Şi pe şapte guri se varsă.

De la Nistru până la ea

Ţară mândră se-ntindea

Vede şesuri fumegând,

Dealuri mândre înverzind,

Vede codri cum coboară,

Deal cu deal, scară cu scară,

Răsfirându-se pe şes,

Unde râurile ies,

Şi pe vârfuri de păduri,

Mânăstiri cu-ntărituri,

Vede târguri, vaduri, sate

Pe câmpie presărate,

Vede mândrele cetăţi

Stăpânind pustietăţi,

Vede turmele de oi

Cu ciobanii dinapoi,

Cu fluiere şi cimpoi,

Iară hergheliile

Petreceau câmpiile

Şi s-aşterneau vântului

Ca umbra pământului

Şi de-a lungul râurilor

S-aşterneau pustiurilor.

Iară şoimul tinerel

Pe deasupra-i zboară el

Şi din gură-i cuvânta:

– Să trăieşti, Măria-Ta!

Câtă lume câtă zare

De la Nistru până la mare:

Fă-ţi odată ochii roată

Că aceasta-i Moldova toată.