O, adevăr sublime… - de Mihai Eminescu

8.0/10 - 189 de voturi
O, adevăr sublime…

O, adevăr sublime – o, tinichea şi paie!

O, poezie mândră – o, buiguit nerod!

Istorie spirată – minciună şi bătaie,

Amor ceresc şi dulce – a mocoşilor plod.

O, om, oglind-a lumii cu capul şui şi sec,

Cu creierul ca ceaţa, cu coaste de berbec,

Stăpân pe-a ta gândire – cum eşti p-instinct stăpân –

Se vede când femeia goleşte al ei sân.

Când poala şi-o ardică, de pulpa-i vezi, stăpâne,

Tu nu surâzi cu râsul cel lacom şi murdar,

Tu nu eşti ca un taur şi nu eşti ca un câne,

Ce umil dă din coadă căţelei lui cu har.

Nu eşti gelos – ferit-a… cucoşii doar şi vierii

Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel.

Tu nu ai patimi scumpe şi lacrima muierii

Nu mişcă al tău suflet, nu-ntunecă defel.

Eşti bun cu ai tăi semeni, nu c-alte animale.

Tu îi iubeşti atâta încât îi strângi de gât…

Şi-i faci s-admire geniul – sunarea unei oale –

Şi limba ta de flăcări şi plină de urât.

Istoria omenirii cu regi de poezie,

Cu regii de războaie e ca şi un poem;

Dar totuşi rog divina ca depărcior rămâie

De corpul meu nevrednic – nu-mi vine la cherem.

Cugetători ai lumii! o, împuţiţi eterul

Cu sisteme înalte, puneţi-l în sertar.

O ladă este lumea cu vechi buclucuri – ceriul

De stele şi comedii vă este un hambar.

Preoţi cu crucea-n frunte, vistiernici de mistere,

Voi sunteţi sarea lumii, formaţi inima ei.

E rău numai că ziua staţi pe mâncat şi bere

Şi seara pe minciuni şi noaptea pe femei.

O, drăngăniţi pe gânduri voi, muzici; voi, sculptor,

Îmi pipăiţi cu mâna un corp tremurător;

Şi, voi, artişti dramatici, strâmbaţi-vă la lună,

Pictori, eternitatea v-aşteaptă c-o cunună.

Tu, timp, nu poţi cununa în degete s-o sfarmi,

Căci zugrăvir-atâta de bine saci de viermi.

O, regi, ce puşi pe tronuri de Dumnezeu sunteţi,

Să plătiţi balerine şi ţiitori s-aveţi,

O, diplomaţi cu graiul politicos şi sec,

Lumea cea pingelită o duceţi de urechi.

Îmi place axiomul cel tacit, fiinţe spurcate:

Popoarele există spre a fi înşelate.