O călărire în zori - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 140 de voturi
O călărire în zori

A nopţii gigantică umbră uşoară,

Purtată de vânt,

Se-ncovoie tainic, se leagănă, zboară

Din aripi bătând.

Roz-alb-auroră, cu bucle de aur

Sclipinde-n rubin,

Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur

Pe-al florilor sân;

Răspânde suflarea narciselor albe

Balsamu-i divin,

Şi Chloris din roze îşi pune la salbe

Pe fruntea-i de crin;

Iar râul suspină de blânda-i durere

Poetic murmur,

Pe-oglinda-i de unde răsfrânge-n tăcere

Fantastic purpur;

Şi pasărea cântă suspine-imitândă

Un cântec de-amor,

Ecou-i răspunde cu vocea-i vuindă

La plânsu-i de dor.

Pe câmp se văd două fiinţe uşoare

Săltânde pe-un cal,

Pe care le-ncinge de flutură-n boare

Subţire voal;

Ca Eol, ce zboară prin valuri şi ţipă,

Fugarul uşor

Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă

Al negurii flor,

O dalbă fecioară adoarme pe sânul

De-un june frumos,

Astfel cum dormită oftarea, suspinul

În cântul duios;

Iar talia-i naltă, gingaşă, subţire

Se mlădie-n vânt,

Şi negrele-i bucle ondoală-n zefire,

Sclipesc fluturând.

I-adoarme pe sânu-i, se leagănă-n braţe

În tandre visări;

Pe când ca profume pe blânda ei faţă

Plutesc sărutări.

Iar aeru-n munte, în vale vibrează

De tainici oftări;

Căci junele astfel din pieptu-i oftează

În dalbe cântări:

„Ah! ascultă, mândruliţă,

Drăguliţă,

Şoapta-mi blândă de amor,

Să-ţi cânt dulce, dulce tainic,

Cântul jalnic

Ce-ţi cântam adeseori.

De-ai fi, dragă, zefir dulce,

Care duce

Cu-al său murmur frunze, flori,

Aş fi frunză, aş fi floare,

Aş zburare

Pe-al tău sân gemând de dor;

De-ai fi noapte, aş fi lumină,

Blândă, lină,

Te-aş cuprinde c-un suspin

Şi în nunta de iubire,

În unire,

Naşte-am zorii de rubin;

De-aş fi, mândra, râuşorul,

Care dorul

Şi-l confie câmpului,

Ţi-aş spăla c-o sărutare,

Murmurare,

Crinii albi ai sânului!”

Ca Eol, ce zboară prin valuri şi ţipă,

Fugarul uşor

Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă

Al negurii flor;

Vergina îl strânge pe-amantu-i mai tare

La sânu-i de crin,

Şi faţa-şi ascunde l-a lui sărutare

În păr ebenin.

Iar Eco îşi râde de blândele plângeri,

De junii amanţi,

Şi râul repetă ca cântul de îngeri

În repede danţ:

„De-aş fi, mândră, râuşorul,

Care dorul

Şi-l confie câmpului,

Ti-aş spăla c-o sărutare,

Murmurare,

Crinii albi ai sânului!”