O, te-nsenină, întuneric rece… - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 200 de voturi
O, te-nsenină, întuneric rece…

O, te-nsenină, întuneric rece

Al vremii. înfloreşte-n neagra-ţi

Speluncă umedă ca ebenul cel topit,

Fă ca să strălucească pe-acea cale

Ce duce-n vecinicie toate-acele

Fiinţe nevăzute, cari sunt,

Deşi trec nesimţite, ca şi vremea

Ce vremuieşte-adânc în tot ce e.

Să văd trecând în haină cuvenite

Acele gânduri, ce-atunci când apar

Nemuritoare par, pentru c-apoi

Nici să nu ştii cum de au dispărut.

Din mintea secolelor lungi, greoi –

Ca şi când n-ar fi fost. Câte fiinţe

Ar trebui să treacă pe-a ta cale:

Unele mândre, ţanţoşe, regale,

Cu-ncoronată frunte – îmbrăcate

În purpură; altele dulci, cu ochii

Moi, mari, albaştri… albe ca şi crinul,

Mişcând a lor corp voluptos, ce-nvită

Mai aruncând priviri de muritoare,

Mai căutând iubire, ca sirene;

Unele-nchipuite, alte tâmpe,

Unele aspre, altele duioase,

Toate cerând brevet la nemurire

Şi toate strecurându-se cu toate astea

Pe calea care duce la oraşul

Uitării, îngropat de vecinicie.

Dar deasupra-astei mulţimi pestriţe

De gânduri trecătoare, vezi departe

Munţii de vecinici gânduri ridicând

A lor trufaşă frunte către cer:

Cu nepăsare ei privesc la toate

Efemeridele ce trec în vale

Cântând, vuind, certându-se şi toate

Aspirând la un lucru care-n veci

Nu poate fi a lor – eternitatea