Strigoii - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 156 de voturi
Strigoii

… că trece aceasta ca fumul de pre pământ.

Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,

cu pânză se înfăşură, cu pământ se acopere.

Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,

Între făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari,

E-ntinsă în haine albe, cu faţa spre altar,

Logodnica lui Arald, stăpân peste avari;

Încet, adânc răsună cântările de clerici.

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă

Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ,

Căzuţi în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist şi sfânt

Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,

Iar faţa ei frumoasă ca varul este albă.

Şi lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege,

Scânteie desperarea în ochii crunţi de sânge,

Şi încâlcit e părul lui negru… gura-şi strânge;

El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge.

De zile trei îşi spune povestea vieţii-ntrege.

„Eram un copilandru. Din codri vechi de brad

Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,

Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gândul…

Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul,

În valurile Volgăi cercam cu spada vad.

Domnind semeţ şi tânăr pe roinicele stoluri,

Căror a mea fiinţă un semizeu părea,

Simţeam că universul la pasu-mi tresărea,

Şi naţii călătoare, împinse de a mea,

Umplut-au sperioase pustiul pân’ la poluri.

Căci Odin părăsise de gheaţă nalta-i domă,

Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară;

Cu creştetele albe, preoţi cu pleata rară

Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară,

Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.

Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să-mpil;

Cu sfetnici vechi de zile mă-ntâmpinaşi în cale,

Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;

În jos plecat-am ochii-naintea feţei tale,

Stătând un îndărătnic… un sfiicios copil.

La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă…

Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund;

Mi-ar fi părut mai bine-n pământ să mă cufund,

Cu mâinile amândouă eu faţa îmi ascund

Şi-ntâia dată-n viaţă un plâns amar mă-neacă.

Zâmbiră între dânşii bătrânii tăi prieteni

Şi singuri ne lăsară… Te-ntreb într-un târziu,

Uitându-mă la tine, privind fără să ştiu:

La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?

Ce cauţi la barbarul sub streaşina-i de cetini?

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioşare cald,

Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,

Mi-ai zis: „Aştept din parte-ţi, o, rege cavaler,

Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer…

Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic – pe Arald.”

Şi, întorcându-mi faţa, eu spada ţi-am întins.

Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul,

Arald, copilul rege, uitat-a Universul.

Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul,

De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.

De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu,

Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă

Şi înlănţuindu-mi gâtul cu braţe de zăpadă,

Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă:

„Eu vin la tine, rege, să cer pe Arald al meu.”

De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică,

Coroanele ce regii pe frunte le aşează

Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează,

Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază,

Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimica.

Ah! unde-i vremea ceea când eu cercam un vad

Să ies la lumea largă… şi fost-ar fi mai bine

Ca niciodată-n viaţă să nu te văd pe tine –

Să fumege înainte-mi oraşele-n ruine,

Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad!”

Făcliile ridică – se mişc-în line pasuri,

Ducând la groapă trupul reginei dunărene,

Monahi, cunoscătorii vieţii pământene,

Cu bărbile lor albe, cu ochii stinşi sub gene,

Preoţi bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.

O duc cântând prin tainiţi şi pe sub negre bolţi,

A misticei religii întunecoase cete,

Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,

Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete

Sub candela ce arde în umbra unui colţ.