Ta twam asi - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 127 de voturi
Ta twam asi

Fiică gingaşă de rege, când în haina ta bogată

Treci în faeton de gală şi te mlădii zâmbitoare,

Cum din frunzele-nfoiate râde proaspătă o floare,

Toată lumea ce te vede e de tine-nseninată.

Zbori cu şase cai ca vântul şi răsari ca aurora.

Cu căciulile în mână şi cu gurile căscate,

Oamenii salută-n cale pământeasca zeitate.

Tu te-nchini. Te simţi născută spre norocul tuturora.

Dar deodată în mulţime tu fixezi ochiul tău mare.

De o umbră-nfiorată e gândirea ta cuprinsă…

O femeie de pe stradă şi-a înălţat privirea-i stinsă

Înspre tine… fără ură, făr-amor, fără păsare.

Tu? Unde te-apropii codrul se preface în grădină,

Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire…

Secolele coroanei tale cu regală strălucire

Pot să scoată grâu din pietre şi palate din ruină.

Ea? născută-ntr-o cămară în mizerie obscură,

N-auzi nici glas de mumă, nici a preoţilor psalme…

S-a trezit cu comedianţii cum juca bătând din palme,

Pe-a pierzării căi părinţii o îndreptară şi-o vândură.

Ea? De-o intra în templu, sub negre boltituri

Al morţii spirit doară îl simte în tăcere,

Căci nu-nţelege blândul cuvânt de mângâiere

Din paginile unse a sfintelor scripturi.

Ce-nseamnă acele candele ce ard în orice colţ

Sub chipuri mohorâte cu-adânci şi slabe feţe?

Ce-nseamnă acea cântare pătrunsă de blândeţe,

Ce umple tânguioasă puternicele bolţi?

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor!

Din valul ce ne bântuie

Înalţă-ne, ne mântuie!

Privirea adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată

Şi pururea fecioară,

Marie!

Răpită de duiosul organelor avânt,

Pe cartea cea de rugă alunec-a ta dreaptă,

Iar ochii tăi cei umezi la ceruri se îndreaptă.

Ea? cade în mulţime cu faţa la pământ.

*

De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă,

Ca de marmură un înger sub boltirile înalte,

Pe un catafalc depusă – un popor ar plânge-ncalte,

După sufletul tău dulce, după sfânta cea frumoasă.

Ea? Dacă va cădea moartă într-o noapte de beţie

Prin ciocnire de pahare şi prin danţuri desfrânate…

Vreun cioclu de pe uliţe va încărca-o atunci-n spate,

Dară nici în moarte însăşi linişte nu va să-i fie.

Nu. Nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac…

Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuţie

De amar şi de durere, preparat de-anatomie

Va face-un pedant dintr-însul… Iar în urmă, într-un sac,

Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie

Ce-a pierit fără de urmă. Şi cu toate astea-i semeni

Ca şi lacrima cu roua. Parc-aţi fi surori de gemeni:

Două vieţi în două inimi, şi o singură femeie.