Te duci… - de Mihai Eminescu

7.0/10 - 109 de voturi
Te duci…

Te duci şi ani de suferinţă

N-or să te vază ochii-mi trişti,

Înamoraţi de-a ta fiinţă,

De cum zâmbeşti, de cum te mişti.

Şi nu e blând ca o poveste

Amorul meu cel dureros,

Un demon sufletul tău este

Cu chip de marmură frumos.

În faţă farmecul palorii

Şi ochi ce scânteie de vii,

Sunt umezi înfiorătorii

De linguşiri, de viclenii.

Când mă atingi, eu mă cutremur,

Tresar la pasul tău, când treci,

De-al genei tale gingaş tremur

Atârnă viaţa mea pe veci.

Te duci şi rău n-o să-mi mai pară

De-acum de ziua cea de ieri,

Că nu am fost victimă iară

Neînduratelor dureri,

Că auzu-mi n-o să-l mai întuneci

Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi,

Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci

Ca să mă faci să-mi ies din minţi.

Puteam numiri defăimătoare

În gândul meu să-ţi iscodesc,

Şi te uram cu-nverşunare,

Te blestemam, căci te iubesc.

De-acum nici asta nu-mi rămâne

Şi n-o să am ce blestema,

Ca azi va fi ziua de mâne,

Ca mâni toţi anii s-or urma –

O toamnă care întârzie

Pe-un istovit şi trist izvor;

Deasupra-i frunzele pustie –

A mele visuri care mor.

Viaţa-mi pare-o nebunie

Sfârşită făr-a fi-nceput,

În toată neagra vecinicie

O clipă-n braţe te-am ţinut.

De-atunci, pornind a lui aripe,

S-a dus pe veci norocul meu –

Redă-mi comoara unei clipe

Cu ani de părere de rău!

Pergole retractabile