Tinzându-ţi mâna o priveai cuminte,
Mişcai zâmbind a tale roşii buze,
Şoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte.
Urechea mea pândea să le auză
– Abia-nţelese, pline de-nţeles –
Cum ascultau poeţii vechi de muză.
Şi-n ochii tăi citeam atât eres,
Atâta dulce-a patimii durere,
Că-n al meu suflet toat-o am cules.
A vorbei tale lamură de miere,
Al gândurilor visătorul haos,
Al tău surâs precum ş-a ta tăcere
Şi chipul tău în voluptos repaos.
Pătruns-au toate limpede-n cântare-mi,
Când al tău suflet mie l-ai adaos.
Stăpână eşti pe gându-mi şi suflare-mi
Şi-acesta cânt, ce gat-acum vedemu-l,
Tu poţi să-l ţii şi numai tu să-l sfarmi.
De-ngădui tu ca eu să-nchin poemul,
Precum viaţa mea ţi-am închinat-o,
Dispreţui hula orişicărui emul:
Primeşte-l dar c-un zâmbet adorato!