Urât şi sărăcie - de Mihai Eminescu

9.0/10 - 104 de voturi
Urât şi sărăcie

Urât şi sărăcie sunt acei doi tovarăşi,

A căror urme crude le aflu pururi iarăşi

Pe orice chip şi-n orice-ndrăznii de a iubi…

Iubit-am poate cântul, voit-am a robi

Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie…

Zburat-au chip şi cântec – urât şi sărăcie!

Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit

Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.

S-arată înainte-ţi o schele despoiată

De orice vis cu care o îmbrăcai odată.

Puterea tinereţii, a minţii vioiciune,

A inimii bătaie, şi gingaşa minune

Din ochi, când toată viaţa în ei îţi este scrisă

De o citeşte-oricine scrisoarea ei deschisă,

Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească…

Cum trec, cum trec cu toate… şi fără să le oprească

Nimic… Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie

Şi ce-ţi rămâne-n urmă? vreme şi sărăcie.

Da, vreme! numai vreme să aibi să simţi deplin

Ce mult puteai în lume, şi cât, cât de puţin

Ţi-a fost dat. Dacă nobil ai fost şi blând şi drept,

Dacă prin a ta minte ai fost un înţelept,

Având darul pe care natura-l poate da,

Frumseţe, minte, ajuns-ai cineva?

Căci nu caută lumea aceea ce slăveşte,

Aceea ce o prinde – ci ceea ce-i prieşte.

Dacă eşti rău şi-i vine răutatea la-ndemână,

Dacă eşti prost, şi vasta prostie e stăpână,

Sau de-un deşert atârnă în lume a ta soartă

Şi nu ştii cum deşerţii prin linguşiri se poartă

Sau nu poţi şti… Atuncea de ce folos e ţie

C-ai avut tot ce firea ţi-a dat cu dărnicie,

Că eşti podoabă scumpă în lume orişicui,

Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui?

Virtutea e-o poveste… când gândul ţi-l ascuţi,

Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuţi:

Nobleţea-i slăbiciunea acelor ce nu pot

Pe sine să se puie deasupra peste tot,

Să aibă pentru toate adânc şi greu dispreţ,

Hrănind a lui viaţă din sute de vieţi.

A nu-ţi ţine cuvântul când nu-ţi vine-ndemână

A dezbrăca pe-acela ce ţi s-a dat pe mână,

A înşela mulţimea cu mii făgăduinţe,

Când ai minţit o dată să te mai pui să minţi,

A urgisi pe-acela care ţi-a făcut bine,

A împle a lui nume de pete şi ruşine –

Aceasta nu e nobil… Dar toţi – şi-ndeosebi

O fac uşor – tu numai stai vecinic să întrebi.

Tu numai îţi pui vorba şi gândul la cântar,

Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,

Privind peste mulţime cu multă nepăsare…

Ei bine! P-astă dramă şi soarta ta cea mare.

Din astă cumpănire de drept şi datorie,

Ce ţi-a rămas la urmă? Urât şi sărăcie.

Iubit-ai? Ah! un caier de cânepă nu-i moale,

Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunţii sale!

Cu gura ei subţire şi mâni reci ca de ceară,

Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,

Răpindu-ţi ţie ochii cu a lor strălucire.

Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:

Tu eşti onest şi plin de respect şi generos

Să frângi în zarea vieţii un rod aşa frumos.

Te-ai dus şi te urmară părerile de rău.

În urma ta venit-au un neted nătărău

Ş-acesta… ei… făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;

Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:

Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.

Şi gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,

Acuma e zbârcită şi ochiul plin de pară,

Ce-şi revărsa lumina sa rece în afară

E stins, şi nu-i nimica în el, nu-i adâncime;

Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nimeni

Decât tu… Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,

Linguşitoare, crudă, din mână-n mână trece

Şi caută-n iubire plăcerea numai, care

E-o clipă de beţie şi-o zi de dezgustare.

Dară acea iubire adâncă şi curată,

Care-n viaţă vine o dată, num-o dată,

Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă

Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă,

Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,

Cum nu mai e nimica în cer şi pre pământ,

Acea înamorare de tot ce e al ei,

De-un zâmbet, de un tremur al gingaşei femei,

Când pentru o privire dai viaţă, dai noroc,

Când lumea ţi-este neagră de nu eşti la un loc

Cu ea… Unde-i norocul ce l-a promis ea ţie?

Ce va rămâne vouă? Urât şi sărăcie!