Bărăganul - de Vasile Alecsandri

Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare

Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,

Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,

Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător.

Pustietatea goală sub arşiţa de soare

În patru părţi a lumii se-ntinde îngrozitoare,

Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,

Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt

De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă

Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,

Ce adoarme-n focul verii l-al grierilor hor

Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior.

Acolo floarea naşte şi moare-n primăvară,

Acolo piere umbra în zilele de vară,

Şi toamna-i fără roadă, ş-a iernii vijelii

Cutrieră cu zgomot pustiile câmpii.

Pe cea savană-ntinsă şi cu sălbatic nume,

Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,

O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ,

Şi-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struţ.

Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.

Vro doi români în soare ş-o sprintenă română

Înconjură ceaunul ce fierbe fumegos

Pe foc, şi mai departe un câne roade-un os.

Pe car un copilandru priveşte-n depărtare…

Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!

Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,

Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!

Din vreme-n vreme numai, lungi şiruri de cocoare

Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,

Şi vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmaţi,

S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpaţi.

Ah! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare

Va fi ziua de viaţă, când, pe sub mândrul soare,

Trecând în repejune, un zmeu cu-aripi de foc

Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!

Mult vesel va fi câmpul când veşnica-i tăcere

Va dispărea deodată la glasul de-nviere

Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,

Vestind noua răpire a focului din cer!