Dorul de mare - de Vasile Alecsandri
Pe senin călătoreşte
Un nor tainic plutitor.
Al meu suflet ce jeleşte
După el se înalţă-n zbor!
Norul trece şi dispare
În afundul cerului.
Ah! de merge el spre mare,
Duce-m-aş pe-aripa lui!
Duce-m-aş la cele maluri
Ce oglindă fruntea lor
In poeticele valuri
A frumosului Bosfor.
Şi de-acolo în depărtare,
Pe un vânt primăvărel,
Să ating cu-o sărutare
Mările din Archipel.
Duce-m-aş încă-nainte
Pe cel plai încântător,
Unde soarele-i fierbinte
Ca fierbintele amor.
La Veneţia mult iubită,
Rai ferice, neuitat,
Unde gondola cernită
Te adoarme legănat.
La Palermo încoronată
Sub cer dulce, fără nori,
Cu ghirlanda parfumată
De-a naramzei albe flori.
La Napoli ce scaldă,
Răspândind învăpăieri,
Sânul ei în marea caldă
Ş-a ei suflet în plăceri.
Duce-m-aş fără-ncetare
Ca vulturul să pătrund
Peste-a ochilor hotare
Orizonul fără fund.
Să văd stingerea de soare
In adâncul ocean,
Ş-a lui coamă arzătore
Răsărind ca un vulcan.
Să văd stelele voioase
Înflorind cerul senin,
Şi cu raze argintoase
Dezmierzând al mării sân.
Să văd luna răsărită
In a nopţii aer cald
Ca o floare aurită
Intr-o cupă de smarald.
Şi s-aud blândele şoapte
Ce zbor tainic in eter,
Izvorâte-n miez de noapte
De pe valuri şi din cer.
