Dragoş - de Vasile Alecsandri

8.0/10 - 122 de voturi
Dragoş

I

Dragoş, mândru ca un soare,

A plecat la vânătoare.

Ghioaga şi săgeata lui

Fac pustiul codrului!

Cerbul moare, urşii pier

Şi vulturii cad din cer…

Iată că-ntr-o dumbrăvioară

El zăreşte-o căprioară,

Fiară blândă de la munte,

Cu steluţă albă-n frunte

Şi corniţe subţirele

Şi copite sprintenele.

Căprioara cum îl simte

Lasă locurile strâmte,

Fuge, saltă, zboară, piere,

Ca un vis, ca o părere;

Iară Dragoş înfocat

O goneşte neîncetat.

Zi de vară cât de lungă,

Vânătorul o alungă,

Ş-amândoi se pierd de vii

În codri mereu pustii!

II

Iată, mări, că deodată

O poiană se arată,

Înverzită, înflorită

Şi de lume tăinuită.

Iar pe iarbă-n poieniţă

Cântă-o albă copiliţă,

Cu ochi dulci, dezmierdători

Şi cu sânul plin de flori.

Căprioara, cât o vede,

Zboară vesel, se repede

Şi îi cade la picioare

Pe-un covor de lăcrimioare.

Cât viteazul o zăreşte,

Pe loc stă şi se uimeşte!

Uită blânda căprioară

Şi săgeata ce omoară!

Uită draga vânătoare,

Uită lumea de sub soare!

III

„Copiliţă! zice el

Rezemat de-un stejărel.

Eşti tu zâna ăstui plai,

Sau o floare de la rai?”

„Dragoş, Dragoş, frăţioare,

Nu sunt zână, nu sunt floare,

Dar am suflet fecioresc

Şi Moldova mă numesc.

Mult e mult de când te-aştept

Să-mi alin dorul din piept,

Că de Domnul sunt menită

Ca să fiu a ta ursită!”

„O, Moldovo încântătoare,

Gingaşă fărmecătoare!

Iată, arcu-mi vitejesc

Lângă tine-l răsădesc,

Ca să deie până-n zori

Crengi cu frunze şi cu flori,

Şi cu-acele crengi frumoase

Să-mpletim cununi voioase,

Una ţie, una mie,

Pentru-a noastră cununie!”

IV

A doua zi ei plecară

Şi prin codri apucară,

Amândoi îmbrăţişaţi,

Cu flori mândre-ncununaţi.

Dealuri multe ei suiră,

Multe dealuri coborâră,

Până-n valea ce-nverzită,

De-un râu luciu răcorită.

Copiliţa-nveselea

Şi din gură-aşa grăia:

„Dragoş, Dragoş, frăţioare,

Lasă ochii tăi să zboare

Peste dealuri şi câmpii

Păscute de herghelii,

Peste văi, peste grădini

Unde zbor mii de albini,

Peste ape curgătoare

Şi dumbrăvi răsunătoare.

Cât pământ tu vei vedea,

E cuprins de zestrea mea!

Ş-acea dalbă de moşie

Toată-n veci a ta să fie,

Ca să fie-n veci scăpată

De o fiară-nfricoşată,

De un zimbru fioros

Care-o calcă-n sus şi-n jos.”

V

Bine vorba nu sfârşea,

Din râu iată că ieşea

Zimbrul aprig ca un zmeu,

Cu lungi coame ca de leu,

Şi cu coarne oţelite,

Şi cu aripi la copite.

Fiara cruntă şi turbată

Pleca fruntea lui cea lată

Şi sărind, mugind, da zor

Peste mândrul vânător.

Iară Dragoş s-aţintea

Şi, cel zimbru cum venea,

Ghioaga-n frunte-i arunca,

Fruntea-n două-i despica!

Apoi capul îi tăia,

Într-o lance îl punea

Şi pleca în veselie

Pe frumoasa lui moşie,

De păgâni să o ferească

Şi ca domn să o domnească!