Ghemiş - de Vasile Alecsandri

7.0/10 - 108 de voturi
Ghemiş

Frunză verde de-aluniş:

Tace cucul la răriş,

La răriş, la cărpiniş

De frica celui Ghemiş,

Că de-i mic şi ghemuit,

Are faţa de-ngrozit,

Şi de-i mare cât un ghem,

Turcii toţi de el se tem.

Cât a fost vara de mare,

El a mas pe la coşare

Cu vânăta cea frumoasă,

Iapă scurtă şi vânoasă,

Cu dungi negre pe spinare,

Şi scântei de foc în nare.

Ea-i ogarcă pe sub foale,

Cât aleargă, nu domoale

Şi-i lăcustă săritoare…

Unde-o vede Ghemiş moare!

Într-o zi Ghemiş punea

Şapte buţi alăturea,

Cu vânăta le sărea,

Pe vânăta o spetea!

Iar Ghemiş ca un nebun

O lega de un alun

Şi trei zile o plângea,

Nici că se mai mângâia!

Apoi, mări, se-ndrăcea,

Colea-n vale se ducea,

O falangă-n drum scotea,

Pe drumeţi pe toţi bătea

Ca să-i spună de ştia

Dacă-n lume cunoştea

Alt fugar ca vânăta,

Să-i se dreagă inima.

Când la urma tuturor,

Iat-un biet de cerşetor.

În spinare cu desag

Şi în mână c-un toiag.

Iar Ghemiş cum îl vedea,

La pământ îl întindea,

De falangă mi-l lega

Şi-l bătea şi tot striga:

„Măi sărace, sărăcilă,

De când umbli cerând milă,

Văzut-ai în calea ta

Vreun cal bun ca vânăta?”

„Stai, jupâne, nu mai da,

Că ţi-oi spune tot ce ştiu.

Eu cunosc un bidiviu

La cel paşă din Măcin

Care bea rachiu şi vin!”

II

Ghemiş iute purcedea,

Luntre mică el prindea,

Latul Dunării trecea,

La Măcin de se ducea,

Şi-n cetate el intra,

Iar de pitic ce era,

Nimeni-n seamă nu-l băga,

El la grajd şi alerga,

Grajdul Miralaiului

În dosul saraiului,

Şi la pândă se punea,

În gunoi se ascundea.

Când fu despre cântători

Pân-a nu răsări zori,

Ghemiş iute se trezi

Şi-ncepea a nechezi

Cum nechează iepele,

Iepele sirepele.

Armăsarul l-auzea,

Se-ncorda şi necheza,

De la iesle se smucea,

Peste zid uşor trecea,

Şi zburând voios venea,

Iar Ghemis îl viclenea

Până de coamă-l apuca,

Apoi iute-ncăleca

Şi numai o fugă-i da

Până la soră-sa Manda:

„Bună ziua, surioară!

De eşti bună, bunişoară,

Fii de inimă voioasă

Şi de oaspe bucuroasă.”

„Bun sosit, frate Ghemiş!

Bine făcuşi că venişi,

Dar mai bine, zău, făceai

Dacă-aice nu veneai.

Că duşmanu-ţi de cumnat

Chiar pe cruce s-a jurat

Să te dea la turci legat

Pentru-o palmă ce mi-ai dat

Când cu el m-am cununat!”

„Să n-ai grijă, soro dragă,

Că cu mine nu-i de şagă.

De mine care se leagă,

Sângele-n trup i se-ncheagă.”

III

Iată că se-nainta

Şi pe prag se arăta

Cel cumnat jurat, hain

Ce venea de la Măcin.

„Aferim, frate Ghemiş,

Bine făcuşi că venişi,

Amândoi să veselim

Ca fraţi buni să ne cinstim.

Fa nevastă, du-te, adă

Vin de cel ce fierbe-n cadă,

Să ne cinstim oaspele,

Să răcorim fratele.”

Manda vinul aducea,

La băut ei se-ntrecea,

Pân’ ce unul se-mbăta

Şi-n somn greu se cufunda.

Iar cumnatul cel hain,

Tufecciul din Macin,

Pe Ghemis îl fereca,

La seleafu-i se pleca,

Pistoalele-i le-apuca,

De iarbă le descărca,

Cu cenuşă le-ncărca.

Apoi iute alerga

Şi la turci veste le da.

Turcii casa-nconjurau

Şi-n casă buluc intrau,

Iară sora lui Ghemiş

Punea salbă şi beniş

Şi-ntre turci se arăta

Şi din gură cuvânta:

„Turcilor, spahiilor,

Nu daţi vânt săbiilor

Pân-a nu mă plăti eu

De Ghemiş, fratele meu,

Cu o palmă ce mi-a dat

Când bărbatul m-a luat.”

Bună palmă-atunci îi da

Cât Ghemiş se deştepta

Şi pe turci cât îi zărea

În picioare drept sărea,

Şi pistoalele-ntindea,

Dar nici unul s-aprindea!

Dacă vedea şi vedea,

Iataganul apuca,

Printre turci se arunca,

Printre turci cale-şi făcea

Şi la grajd el se ducea,

Chiuind şi nechezând

Iataganul învârtind,

Armăsaru-l auzea,

Armăsarul necheza,

La Ghemiş zburând venea

Şi-n genunchi el se punea.

Ghemiş iute-ncăleca

Şi spre Dunăre pleca,

Apa-n două despica

Şi sălta din val în val

Pân’ sosea la cela mal!