Înşiră-te, mărgărite - de Vasile Alecsandri

8.0/10 - 135 de voturi
Înşiră-te, mărgărite

Trei copile de-mpărat

Stau într-un măreţ palat,

Înşirând la scumpe salbe

De mărgăritare albe.

Iar o pasăre măiastră

Vine vesel pe fereastră

Şi, bătând din aripioare,

Zice, blând cuvântătoare:

Bine, bine v-am găsit,

Dalbe flori din răsărit!

Bine-ai venit de la rai,

Păsărea cu dulce grai!

Eu sosesc cu primăvara

Ca să mă întorn cu vara;

Ş-acum vin pe-al vostru plai,

Aducând luna lui mai,

Luna cea de lăcrimioare

Şi de doruri iubitoare,

Şi o dalbă de poveste

Cum n-a fost şi nu mai este!

Păsărică, spune, spune

Cea poveste de minune,

Că ţi-om face noi trei salbe

De mărgăritare albe.

I

Înşiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Ca o horă luminoasă,

Ca povestea mea duioasă:

Fost-a fost în lume-odată

Mândruliţă, dulce fată,

Şi la chip fermecătoare

De puteai căta la soare,

Iar la ochişorii săi

Şi la faţă-i nu puteai!

Florile îi ziceau floare,

Stelele, stea lucitoare,

Încât vecinic flori şi stele

Se certau noaptea-ntre ele!

Iată-n fapt de dimineaţă

Că pe câmpul de verdeaţă

Copiliţa, cu-alte două,

Se primbla, torcând prin rouă.

Una zice: Am visat

De-un fecior de împărat!

Dac-ar fi acum să vie

Să m-aleagă de soţie,

I-aş aduce eu în dar

Un şoiman de armăsar

Care zboară, care sare

Peste munţi şi peste mare

Şi înconjură pământul

Mai uşor chiar decât vântul!

Alta zice: Surioare!

Eu i-aş ţese-n foc de soare

O cămaşă-n zece iţe,

Cu descântece prin altiţe,

Ca să-i fie de noroc

Şi să-l apere de foc,

Şi de patimi sufleteşti,

Şi de bolile trupeşti!

Iar frumoasa copiliţă

Zice astfel din guriţă:

Eu i-aş face doi feciori,

Doi de gemeni frăţiori,

Cu cosiţele-aurite

Şi cu feţele-nflorite,

De n-ar fi alţii ca ei

Drăgălaşi şi frumuşei,

Căci ar fi strălucitori

Ca doi ochi veselitori!

De mi-i face-aşa copii,

Tu, mireasa mea să fii!

(Zice-atunce mândrul crai

Ce vâna pe verde plai.)

Tu să fii a mea mireasă,

A mea dulce-mpărăteasă!

Tu, minune încântătoare

Care eşti ruptă din soare!

Copiliţă-n fericire

Stă pătrunsă de uimire,

Ochii galeş i se-nchid,

Degetele-i se deschid,

Fusu-i pică, firu-şi pierde,

Şi ea cade-n iarba verde.

Iară craiul tinerel

O ia-n braţe uşurel,

Şi cu gingaşul odor

Saltă pe-al său cal uşor,

Calul falnic se-ncordează,

Sare, zboară şi nechează;

El nechezul n-a sfârşit,

La palat c-a şi sosit!

Şapte zile-abia trecea,

Mare nuntă se făcea,

Cu nuntaşi nenumăraţi,

Cum se cade la-mpăraţi,

De-a mers vestea-n depărtări,

Peste nouă ţări şi mări!

Fost-au faţă crai vestiţi,

Cu coroane-mpodobiţi,

Şi vestite-mpărătese,

Tot frumoase şi alese.

Fost-au încă la serbare

Oaspeţi mari de înspăimântare

*

Uriaşi cu negre semne,

Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne,

Zmei cu ochii sângeroşi

Şi vitejii feţi-frumoşi!

Dar din toţi nuntaşii cine

Răspândea mai vii lumini?

Dulce-a craiului mireasă,

Tânăra împărăteasă,

Care ochii fermeca

De zâmbea sau de juca.

Blândul zâmbet al copilei

Lumina ca faptul zilei,

Ş-al ei joc părea un zbor

Chiar de flutur sprinteior.

Fost-am încă şi eu faţă

La cea nuntă mult măreaţă,

Şi de-atunci tot mă gândesc

C-am visat un vis ceresc!

II

Înşiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Precum şirul din poveste,

Că-nainte mult mai este:

Trecu luna, trecu două,

Trecu cinci, trecură nouă,

Doamna născu doi feciori,

Doi de gemeni frăţiori,

Cu cosiţe poleite

Şi cu feţe înflorite,

De păreau strălucitori

Ca doi ochi veselitori!

Alei, mândre surioare!

Puteaţi voi a-mi spune oare

Ce-i mai bun în astă viaţă

Ca iubirea cu dulceaţă?

Ce-i mai sfânt şi mai alin

Ca mama cu prunc la sân?

Ce-i mai drag şi mai plăcut

Ca pruncuţul nou-născut?

Mama doamnă, fericită,

Cu doi prunci împodobită,

Îi ţinea duios la sân,

Ca doi fluturi pe un crin,

Şi din pletele-i gingaşe

Le făcea lor dulce faşe,

Şi pe braţe-i, ca să-i culce,

Le făcea un leagăn dulce.

Ea-i privea şi zi şi noapte,

Le vorbea cu blânde şoapte,

Şi, privindu-i, se uimea!

Ea-i trezea şi-i adormea.

I-adormea tot în cântări

Şi-i trezea în sărutări.

Când era pe adormire,

Le cânta cu-nduioşire:

Nani, nani, copilaşi,

Dragii mamei fecioraşi!

Că mama v-a legăna,

Cu vers dulce v-a-ngâna

Ş-a ruga pe Dumnezeu

Să vă plimbe-n raiul său,

Să vedeţi, unicii mei,

Ceruri plini de curcubeie,

Ploi de raze şi de stele

Pe câmpii de viorele,

Ş-oi ruga Domnul ceresc

Să ajungeţi cum doresc,

Viteji mari şi feţi-frumoşi,

Doi luceferi mângâioşi.

Lumea să vă îndrăgească,

Duşmanii să se-ngrozească,

S-aveţi parte şi renume,

Să vă meargă vestea-n lume!

Când era iar pe trezie,

Le cânta în veselie:

Sculaţi, sculaţi, feţii mei,

Floricele dalbe!

C-au venit doi îngerei

În veşminte albe,

Îngerei colindători,

Floricele dalbe,

Noaptea pe la cântători,

Când zorile-s albe,

Şi v-aduc pe aripioare

Floricele dalbe,

Rouă sfântă-nvietoare

Şi cunune albe!

Alei! mândre surioare!

Nici că se afla sub soare

Fericire mai deplină,

Viaţă dulce mai senină!

Dar în lume ades trece

Vânt de moarte, fior rece,

Şi pe loc se vestejeşte

Tot ce-n lume ne zâmbeşte!

Seninul se schimbă-n nori,

Viaţa-n noapte fără zori,

Veselia-n aspre chinuri

Şi cântările-n suspinuri!

Iată că-ntr-o zi din mai

Mers-a vestea chiar la rai

De-acei mândri frăţiori,

A pământului comori,

Şi toţi îngerii în zbor

Au venit, ascunşi de-un nor,

Ca să vadă dacă sânt

Fraţi de-ai lor pe-acest pământ?

Dulce-s, Doamne, la privire!

Ca un vis de fericire!

Abia zis-au, şi pe loc,

Ca un fulger viu de foc,

Crunt deochi a ajuns

Pe copii şi i-a străpuns!

Copilaşii plâng, suspin,

Scot guriţa de la sân,

Cată-n ochii mamei lor,

Pleacă fruntea, cad şi mor!

Vai de codrul care-şi pierde

Freamătul şi frunza verde!

Vai de inima pustie

Ce-a rămas fără de soţie!

Dar amar, amar de lume,

De copiii fără mume,

Şi de mamele cu dor

Care-şi pierd copiii lor!

III

Înşiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Precum şirul din poveste,

Că-nainte mult mai este:

Pe copiii-mbrăţişaţi,

Într-un leagăn alb culcaţi,

Trista mamă i-a îngropat

Lângă ea, lângă palat,

La fereastra din grădină,

Sub o tufă de sulcină.

Iar din leagănul de flori

Răsărit-au până-n zori

Doi brazi gingaşi de o seamă,

Ca doi gemeni dintr-o mamă,

Ş-au crescut, crescut-au iară

De la zori şi până-n seară,

Pân-au dat să se lovească

De fereastra-mpărătească…

Frăţioare, frăţioare,

Înlăuntru ce vezi oare?

Văd pe mama!

Auzi, frate,

Gemetele-i necurmate?

Măiculiţa mea iubită,

Cât de-amar e rătăcită!

Ochii-i sunt două izvoare

Tot de lacrimi arzătoare!

Ah! priveşte cum ne cată

Prin cea casă întristată!

Cum ne cheamă, cum ne plânge!

Mâinile cum şi le frânge!

Mamă, mamă, draga noastră,

Iată-ne ici la fereastră,

Vin cu dulce dezmierdat,

Că de mult, amar de noi,

Ne lipseşti la amândoi!

Astfel brazii suspinau

Ş-a lor crengi le clătinau

Pe fereastră-n sala mare…

Mama doamnă viu tresare,

Vine, aleargă, stă, nu crede,

Vede brazii şi nu-i vede,

Şterge iute ochii săi:

Dragii mei, drăguţii mei!

Voi sunteţi! inima-mi zice

C-aţi venit voi iar aice

Lâng-a mamei dulce sân,

Ce hrăneşte-amar suspin!

Scumpii mamei frumuşei,

Copilaşi, iubiţii mei!

Frig v-a fost în cel pământ,

Pedepsi-l-ar Domnul sfânt!

Ş-acum nu mai cată nimeni

De a voastră frăgezime,

Nici vă leagănă-n cântări,

Nici v-adoarme în sărutări!

Taci, măicuţă cu durere,

Că-ţi aducem mângâiere.

Nu jeli a noastră soartă,

Că de grijă cerul poartă

Şi la morţi, şi la cei vii,

Şi la flori, şi la copii.

Seara primăverii caldă

Cu dulci lacrimi ne scaldă,

Vântul ne adoarme-uşor

Cu suspin răcoritor,

Şi steluţa serii, mută,

Cu dulci raze ne sărută.

Ce vorbiţi de primăvară,

Şi de stele, şi de seară?

Nu vedeţi cumpliţii nori

Cum sosesc fulgerători?

N-auziţi cerul cum tună

Şi pământul cum răsună?

Vântul suflă şi vă-ndoaie,

Pe voi cade rece ploaie…

Dragii mei, gingaşii mei!

Cum să-i apăr eu pe ei?

Biata mamă n-a sfârşit,

Cerul brazii a trăsnit

Şi sub ochii săi pe loc

I-au aprins în mare foc!

La pământ brazii cădeau,

Cu lung geamăt ei ardeau

Şi spre doamna ce-i vedea

Crengile şi le-ntindea.

Biata mamă, despletită,

Spăimântată, rătăcită,

Pe fereastră se pleca,

Vrând în foc a s-arunca;

Dar deodată ochii săi

Au zărit două scântei

Printre flăcări strălucind,

În văzduh voios sărind,

Către stele tot suind,

Ş-amândouă printre ele

Prefăcându-se în stele.

Faţa ei, l-acea privire,

Străluci de fericire,

Cum s-aprinde alba lună

Dup-o aprigă furtună;

Şi cu grabă-n veselie

Ieşind noaptea pe câmpie,

Ea se duse aiurind,

Cu ochii la cer privind,

Cum se duce neoprit

Dorul cel nemărginit!

IV

Înşiră-te, mărgărite,

Pe lungi fire aurite,

Ca duioasa mea poveste,

Că-nainte mult nu este:

Pe cea vale de mohor,

Lâng-un limpede izvor,

Mama doamnă stă culcată

Şi cu dragoste tot cată

Când la cerul înstelat,

Unde doru-i a zburat,

Când pe faţa apei line,

Unde-a cerului lumini

Se prevăd, se oglindează

Şi în taină scânteiază.

Biata mamă-ncet suspină

Şi cu-o floare de sulcină

Ea dezmiardă-ncetişor

Faţa micului izvor,

Ş-apoi stă, şi tot priveşte,

Apa când se limpezeşte,

Care stele mai întâi

Au să iasă-n faţa ei?

Umbra nopţii de pe vale

Se pătrunde de-a ei jale

Şi ascultă în tăcere

Şoapta-i plină de durere.

Căci ea stelele descântă

Şi, plângând, astfel ea cântă: