Novac şi corbul - de Vasile Alecsandri

7.0/10 - 119 de voturi
Novac şi corbul

Fost-a, cică, un Novac,

Un Novac, Baba Novac,

Un viteaz de-al lui Mihai

Ce sărea pe şapte cai

De striga Craiova vai!

El un fecioraş avea

Şi tot astfel îi zicea:

„Fecioraş, Gruiuţul meu!

Ascultă de ce-ţi zic eu,

Să nu cazi la Vreun loc rău,

La loc rău şi mult departe

În neagra străinătate.

Dacă sorţii te-or purta

Ţările de-a vântura

Şi-n Stambul de a intra,

Tu de asta nu uita:

Vamă dreaptă să plăteşti,

Armele să-ţi oţeleşti,

Hainele să-ţi primeneşti

Ca să pari un biet sărac,

Să nu semeni a Novac,

Că nu-i turcilor pe plac.”

Grue-n Ţarigrad intra,

Vamă dreaptă el nu da,

De haine nu se schimba,

Ci pe uliţe se plimba

Tot în haine novăceşti

Cum e drag ca să-l priveşti!

Turcii toţi cât îl zăreau,

Între dânşii se grăiau:

„Ista-i Gruia lui Novac,

Lui Novac Cara-Iflac!”

Şi pe loc ei s-adunau,

Şi de Grue s-aninau,

Şi cu Grue se luptau

Şi pe Grue mi-l legau

Cu trei funii de mătase,

Din ele să nu mai iasă!

Dar când Grue se-ntindea,

Două funii se rupea,

Numai una rămânea,

Una lungă noduroasă,

Cât un braţ voinic de groasă!

Turcii iute-l cuprindeau

Şi-ntr-un beci îl închideau,

Lumea să n-o mai privească,

Soare să nu mai zărească!

II

Grue zace la-nchisoare

De trei ani lipsiţi de soare

Şi prin gratii lung priveşte

Cerul care străluceşte

Şi de dânsul nu-ngrijeşte!

Dor cumplit inima-i seacă,

Plâns de jale mi-l îneacă,

Când zăreşte despre soare

Cârduri, cârduri de cocoare,

Călătoare zburătoare

Şi de el nepăsătoare.

Iată, mări, cum plângea

Că departe, sus zărea

Un corb negru, corbişor

Ce zbura încetişor

Şi din aripi tot bătea

Şi cu jale croncănea.

Iar Grue se amăra

Şi din gură-amar zicea:

„Căci n-am durdă, pui de corb,

Zilele să ţi le sorb!

Ce tot ţipi şi croncăneşti,

Ori de mine te găteşti?”

Corbul se apropia,

Pe fereastră se punea

Şi din pliscu-i răspundea:

„Gruişor, drăguţul meu!

Ce mă blestemi aşa rău

Când umblu de rândul tău?”

„Alei! corbe, corbişor,

De vrei tu să-mi faci pe dor,

Ţine ineluşul meu

Şi du-l unde voiesc eu,

În munţii Catrinului,

În pădurea Pinului

La condacul lui Novac,

Lui Novac, Baba-Novac.

Şi mă jur că de-oi scăpa,

Pe tine te-oi adăpa

Nu cu sânge păsăresc,

Dar cu sânge păgânesc!”

Corbul vesel croncănea,

Inelul în plisc punea,

Aripile-şi întindea,

Şi pe cer el se zărea,

Întâi ca un porumbaş,

Apoi ca un lăstunaş,

Apoi ca un bondăraş

Şi-n zare dacă-ajungea,

El din zare se ştergea.

III

În munţii Catrinului,

În pădurea Pinului

Odihnea Baba-Novac

La umbra unui copac,

Şi prin vis el tot vedea

Pe feciorul său Gruia.

Iată-un corb că se ivea

Şi pe-o creangă se punea

Chiar deasupra capului,

Capului Novacului:

Corbuleţul uşurel

Avea-n pliscu-i un inel

Care jos cădea din el

Chiar în barba lui Novac,

Lui Novac, Baba-Novac.

Adormitul se trezea,

Şi inelul cât vedea,

Scotea haine novăceşti,

De punea călugăreşti,

Scotea cuca de Novac

Şi punea un comănac,

Şi-ncăleca voiniceşte,

Şi purcedea vultureşte,

Cu desagi, cu buzdugele

Pline de mahmudele.

El mergea şi iar mergea,

În Ţarigrad ajungea,

La divan că se ducea

Şi din gură-aşa zicea:

„Auzit-am, auzit

De-un voinic ce mi-aţi robit,

Iată-mă-s că am sosit

Să vi-l plătesc îndoit”.

El desagii deşerta,

Turcii toţi năvală da,

Şi pe jos se tăvălea,

Unul pe-altul se-mpingea.

Iar Novac că alerga,

Pe Grue mi-l dezlega,

Un paloş în mână-i da

Şi din gură cuvânta:

„Bate tu marginile,

Eu să bat mijloacele,

Că le ştiu soroacele.”

El tăia la turci, tăia

Până ce bine ostenea,

Apoi iute purcedea

Amândoi de se ducea

În codrii Catrinului,

În pădurea Pinului,

Unde corbii locuiesc

Şi ca frunza se-nmulţesc

Şi bine hălăduiesc!